Oglinda fermecata
Motto: “Oglindă oglinjoara mea,
Spune-mi: Cum e în ţara mea?”
COMISIA DE TESTARE
Instruirea
E duminică; de mâine, 20 iunie încep probele scrise ale examenului de capacitate, aşa că o mare parte dintre noi, profesorii urbei, suntem convocaţi incă de dimineaţă la inspectoratul şcolar judeţean. Aici, în sala de conferinţe arhiplină, folosind un microfon care funcţionează parcă exact in scopul deformării fiecărui fonem, ni se face instruirea cu privire la metodologia de lucru din centrele de testare, unde vom lucra începând bineânţeles de azi, căci azi trebuiesc duse şi pregătite materialele necesare elevilor pentru proba scrisă de mâine.
Rând pe rând, sunt numiţi membrii din comisiile de testare şi în rumoarea sălii, observ că ceva s-a schimbat. Inspectori şi directori sunt numiţi în diferite comisii care se deplasează în judeţ şi nu neapărat ca secretari şi preşedinţi, ci şi ca simpli membri şi supraveghetori. Profesori care nu au fost niciodată implicaţi în comisia de testare decît la corectare (unde se munceşte mult dar se plăteşte puţin), apar pe liste ca preşedinţi şi secretari. E şi cazul meu: aici aflu că sunt secretar într-o comisie de testare din satul B. Ceea ce ar însemna, dacă se păstrează modalitatea de plată, nu doar muncă multă şi răspundere, ci şi un salariu întreg… E uluitor! Văd feţele lungi ale celor care erau abonaţi an de an în comisiile de testare natională pe post de preşedinţi şi secretari şi niciodată corectori (capacitate sau bacalaureat, sesiune de vară sau toamnă deopotrivă) şi mă gîndesc că nu le-ar strica puţin spirit filosofic, repectiv o privire de ansamblu a momentului politico-economic pe care-l traversăm; acesta le-ar mai atenua supărarea, căci „evoluţiile” actuale relativizează pînă la anihilare posibilitatea de a primi acest salariu întreg, oricît ai munci…
După instruire, ne adunăm toţi membrii comisiei pentru centrul de testare B. şi facem cunoştinţă …O preşedintă tînără, profesor de fizică: din prima clipă o citesc – competentă, precisă, bun organizator. Ceilalţi colegi membri în comisie: o profesoara de biologie, Liana Grigore, director de şcoală generală, al cărei chip respiră onestitate, un profesor de fizică, Dan Moroşanu, rapid, agil, caustic, dar parcă suferind şi un profesor de chimie, Dan Toma, bronzat, sangvinic, care îmi pare ca fel de-a fi…ambivalent. Chiar în timp ce-i observ, încerc să ghicesc cam ce impresie ar avea ei despre mine dacă ar întreprinde un demers similar; nu reuşesc, aşa că mă las păgubaşă. În sfîrşt, ieşim din sala de conferinţe; ţiuitul microfonului buclucaş rămâne în urma noastră. Afară, cei câţiva brazi din curtea inspectoratului abia reuşesc să stăvilească potopul de căldură prăvălit din cer asupra noastră; soarele arde, recuperându-şi absenţa din tivul ploios al ultimelor zile.
Încărcaţi cu materialele preluate pentru examen, urcăm în maşini şi pornim spre B; este departe, cam la limita judeţului nostru, mai aproape de Bucureşti decît de oraşul nostru.. Unul dupa altul, satele insirate ca margelele de-a lungul firului soselei ce leaga Orasul De Sub Deal de Bucuresti, se perindă de-o parte şi de alta a drumului..Casele sunt mici, modeste, inundate de verdeaţă, fiecare cu grădini cultivate; şirurile aliniate de cartofi se zăresc de departe. Din loc în loc, răsare cîte o vilă cochetă. Undeva cam intre Conţeşti şi Slobozia Moară, zăresc însă din goana maşinii un careu de trei clădiri uriaşe, cu acoperişuri având colţuri îndoite spre cer, toate multiplicate descrescător într-o ciudată pocire a stilului pagodă, pline de ciucuri de tablă şi ca şi cum asta n-ar fi fost destul, totul, dar absolut totul, este vopsit în roşu aprins. Mă întreb al cui o fi careul stil pagodă de Dâmboviţa şi dacă este locuit…
Cu gîndul la această locuinţă-mutant, ajungem mai întâi în Brezoaiele, o comună înfloritoare, cu grădini pline de legume, unde am oprit câteva minute crezînd că şcoala de aici ne este destinaţia şi abia apoi am ajuns în sfîrşit, în B. Găsim şi şcoala: mică, modestă, curată, cu săli luminoase şi sobe de teracotă, cu grupuri sanitare moderne pe care, ne spune directorul cu mîndrie, le-a dotat cu tot ce este necesar o organizatie din Belgia… Preşedinta noastră îl întrerupe scurt: vrea să vadă unde este seiful scolii, şi ne este arătat: un dulap de fier cu lacăt, aflat pe coridor. Xeroxul e în capătul celălalt al culoarului în secretariatul şcolii; la fel şi computerul. Telefonul, faxul şi radioul, sunt în direcţia opusă, în cabinetul directorului. Ne dăm cu toţii seama că aşa nu se poate lucra; subiectele vor trebui deschise, multiplicate şi repartizate pe săli în 20 de minute, iar totul trebuie făcut strict numai de noi şi numai într-o singură locaţie. Nu se poate să alergăm pe coridor dintr-o incăpere într-alta cu plicurile de subiecte după noi, trecînd pe lîngă sălile pline de candidaţi.. Avem nevoie ca toată această logistică să fie într-o singură încăpere.
Preşedinta alege cabinetul directorului şi e categorică: „seiful”- dulapul metalic va fi mutat în cabinet, la fel xeroxul şi computerul, iar la plecare totul va fi încuiat şi sigilat. Tocmai pentru a intra în acest cabinet care era încuiat, trimitem după cheie la director… Directorul vine personal, însoţit de un om care să ne ajute. Indată ce realizăm toate acestea, directorul se retrage.
Mica noastră echipă lucrează eficient: îndoim colile duble, le numărăm, punem în dosare colile tip pentru proba scrisă de luni, ciornele, etichetele, pregătim formulare pentru declaraţii, procese verbale, tabele de situaţii, afişăm listele candidaţilor pe uşile sălilor de examen… Într-un final, terminăm, încuiem, sigilăm totul şi plecăm.
Patria cartofului
Pe drumul spre Oraşul De Sub Deal, prin Slobozia Moară, Liana Grigore, directoarea cu chip onest, văzând prin geamul maşinii camioanele pline de saci dolofani gata să plesnească de atâţia cartofi noi îndesaţi în ei, murmură :
– Aici e patria cartofului! Anul ăsta oamenii vor face bani buni pe cartofi.
Rapid, Dan Moroşanu sare nervos:
– Ei, pe naiba! Vai de capul lor, săracii. N-or să-şi scoată nici banii daţi pe îngrăşăminte şi pe insecticide.
– Păi cum?, răspunde Liana. La piaţă sunt 8000 de lei cartofii…
– Da, da nu-i iei de la ei, de la ţărani. N-ai văzut că ne vînd cartofii ţiganii?
– Ba da, răspunde Liana rămasă pe gînduri. Şi ce-i cu asta?
Şi eu observasem; şi nu de acum, ci de cîţiva ani..Ghicesc ce avea să urmeze
– Păi, tiganii, au camion; vin,cunpără de aici cu 2-3000 de lei en-gros, apoi ne vînd nouă cu 8000!
– Dar cum pot să vândă fără certificat de producător?
– Cine a zis că nu au? Au! Cumpără o bucată de loc pe care de regulă nu o cultivă şi cu asta pot scoate certificatul.
– Bine dar de ce nu vin ţăranii să-şi vîndă ei cartofii la oraş, în piaţă?
– Pentru că nu-i lasă, doamnă.! Din ce în ce mai nervos, continuă: au o întreagă mafie: dacă nu plăteşti, nu poţi să stai să vînzi…Trebuie să dea o cotă ţiganilor şi atunci, ţăranul renunţă..
– În locul ţăranilor, eu nu le-aş da un leu. E munca lor şi au dreptul să-şi vîndă produsele!, spun şi eu hotărâtă..
– Nu merge…Vine mafiotul ăla şi îşi trimite băieţii, care vin cu tupeu şi-ţi zic în faţă: „Nene, dacă vrei să n-ai belele, dai banu’!”. .. Nu dai…nu-i nimic: se-mpiedică unu’ şi-ţi varsă din greşeală o sticlă de benzină pe cartofi…Mai vinde-i dacă poţi!
– Şi poliţia….?
– Care poliţie? Păi dacă era poliţia poliţie, mai erau ţăranii scoşi din piaţă? Bateţi cîmpii, doamnă!
Mă simt încolţită.
– Da cum de sunteţi aşa sigur că nu se poate face nimic?, întreb înciudată.
– Pentru că fratele meu a avut magazin în piaţă. Îl ameninţau că-i dă foc; aşa că… a plătit. Altfel, în caz de incendiu ar fi rămas păgubaş… cu poliţia asta a noastra ştiţi cum e, prinde orbu’ scoate-i ochii… Şi face un semn a lehamite.
Se lasă un moment de tăcere. Maşina intră în Oraşul De Sub Deal.. Liana, cu gîndul la discuţia avută, oftează:
– Vai de ei, bieţii oameni, ei muncesc tot anul pentru cartofii ăştia; vin alţii, îi iau pe nimic, îi vând şi câştigă mai mult decât ei. A ajuns munca de râs.
– Asta e economia de piaţă, intervine sigur de el Toma, profesorul de chimie.
– Ba asta nu e economie de piaţă!, mă aud spunând.
Nu mă contrazice nimeni. Am ajuns în apropiere de casă şi aici cobor. Stabilim ca a doua zi să mergem iarăşi împreună.
De vină e fizica….
A doua zi, acelaşi drum, aceeaşi maşină… alte discuţii. În vîrstă, de statură mijlocie, uscăţiv, cu o faţă expresivă, Dan Moroşanu vorbeşte tot timpul cu năduf; parcă s-ar lupta cu oricine în permanenţă. Nimic nu-i convine căci iată, am ajuns la atâţia ani după Revoluţie să trăim într-o lume în care nu mai eşti sigur de nimic: nici Legea, nici Dreptatea, nici Adevărul, nici chiar Binele nu mai au realitate la nivel comunitar pentru că toate sunt raportate la individ iar individul le înţelege după bunul lui plac, adică de fapt după propriul interes … Această relativizare exagerată a valorilor ne face prizonieri într-o lume a arbitrariului. Şi unde întorci capul nu mai poţi trăi de atâta relativitate…
– Păi e vina fizicii!, spune răzând Dan Toma. Nu aţi fost voi, fizicienii, primii care aţi venit cu noţiunea asta de relativitate?
Sunt indignată. De ce să fie de vină fizica şi nu politicul cu toate relele generate de deciziile sale în plan economic- social-cultural? Sesizez confuzia care se produce între relativism şi relativitate şi într-o străfulgerare îmi amintesc şi de alt moment în care fizica a fost culpabilizată, pe la sfîrşitul secolului 19, cînd descoperirile făcute de ea (teoria relativităţii, fizica particulelor elementare, fisiunea nucleară, etc), erau greu de digerat. Atunci, în haloul creat de formula “criza fizicii”, asociat cu concluziile unor fenomene cum ar fi acela al defectului de masă de la nivelul microparticulelor, s-a ajuns până la spaime de genul “a dispărut materia”, ba se croiau şi raţionamente atee despre sfârşitul lumii… Dau să îmi exprim aceste gânduri, dar ma opresc la timp, pentru că, profesor de fizică fiind, Dan Moroşanu se simte vizat şi începe să vorbească.
Observ că Moroşanu şi-a mai descreţit fruntea… S-a mai relaxat, căci discuţia a alunecat de la relativizarea paroxistică a valorilor, la relativitate. Dacă relativizarea exacerbată a valorilor care s-a produs la noi mai ales în aceşti ultimi cicisprezece ani te face să-ţi amărăşti zilele, fiind conseciţa devierii eşalonului politic, coruptiei celui birocratic-funcţionăresc, dar şi a mentalităţii plantate de o jumătate de veac de ev comunist, conceptul de relativitate este cu totul altceva. Este altceva deoarece te conectează la…”corola de minuni”, a Universului. Aici, în plan ontologic, este în domeniul său Moroşanu; ne vorbeşte fascinant de Einstein, imaginează un corp cilindric care deplasat cu viteza luminii şi-ar micşora dimensiunile dar şi-ar lungi durata, de aici discuţia sare din nou: experimentul Philadelphia- real sau doar fabulaţie, Moroşanu crede că a fost real, că gravitaţia e cea care îngeunează deplasarea, că s-ar putea ca Einstein să fi descoperit ceva ce o anulează punctual şi-aşa experimentul a fost posibil… Că da, am putea visa şi la o maşină care ar face reală călătoria în timp, dacă am putea imprima acesteia viteza luminii şi dacă bineinţeles am putea-o controla, având posibilitatea de a frâna un obiect ce are o asemenea viteză…
Într-un cuvînt, fizica e proiectată ca visare şi mijloc anti-stress. Din cînd în cînd, Moroşanu îl tachinează pe Toma, căruia îi spune, mai în glumă, mai în serios, ba liber cugetător, ba Trandafir…. Îmi dau seama că se cunosc de mult; Toma n-are însă chef de vorbă şi-i răspunde monosilabic.
Mereu în gardă
Ajungem şi în B. Intrăm în şcoală: începe o nouă zi de lucru. Fiecare are sarcini clare; aşteptăm semnalul radio, ora la care se deschid plicurile cu subiectele testării, xeroxăm, punem subiectele multiplicate în plcuri, ştampilăm, sigilăm, le ducem in fiecare sală… Întocmim cataloagele, situaţiile statistice, câţi înscrişi din seria curentă, câţi din seria precedentă, câţi absenţi, câţi prezenţi, lista şcolilor arondate, situaţia pe şcoli, etc, etc, etc! În plus, ştiu că fiecare trebuie să fim în gardă pentru a nu uita sau scăpa ceva ce s-ar abate de la buna desfăşurare a pobelor scrise.
Lucrez în secretariat: deşi sunt departe de sălile de clasă, simt atmosfera aceea vie, freamătul şi emoţia copiilor palpitând în jur. Nu lucrez singură: preşedinta comisiei e peste tot, la fel şi ceilalţi colegi, fiecare face cite ceva.
La un moment dat, Moroşanu, care a fost din nou în inspecţie prin sălile de examen revine nemulţumit: la o sală de examen, unul din supraveghetori, îi pare în neregulă. Spune ceva preşedintei, dar, nu înţeleg ce; Liana tocmai îmi dictează o listă de candidaţi. Orele trec, prima probă scrisă se încheie şi mergem să preluăm lucrările. Totul e verificat atent: câte lucrări scrise, câte pagini, câte rânduri, câte coli rămase, câte ciorne, câte etichete..
Supraveghetorii uneia din sălile de examen, predau lucrările: şapte din unsprezece lucrări sunt anulate. Mi se par cam multe şi cînd mă mir, îl aud pe Moroşanu spunînd preşedintei: “Vedeţi, v-am spus eu!”. Preşedinta nu reacţionează. Îl întreb direct despre ce este vorba, dar evită să îmi răspundă, toţi ne grăbim să ambalăm lucrările. Preşedinta împreună cu Liviu, pleacă să le predea la centrul de evaluare care e la citeva zeci de km.de B..
În şcoală nu mai este nimeni în afară de noi. Îndată ce mă eliberez, revin cu întrebarea şi-l rog pe Moroşanu să-mi spună ce l-a nemulţumit. Onest, recunoaşte că nu este sigur, dar…i s-a părut că unul din supraveghetori le-ar fi spus ceva copiilor…E posibil să le fi spus ceva şi să nu fi fost corect ce le-a spus…După cum este posibil să nu le fi spus nimic şi doar copiii să fi greşit. Se frământă: nu, nu este sigur, dar la proba următoare va sta din nou cu ochii pe el.
Îmi dau seama de ce preşedinta nu a reacţionat: cind faci astfel de acuzaţii grave, trebuie să fii absolut sigur de ceea ce susţii. Dar nici Moroşanu nu a lăsat garda jos: la următoarea probă scrisă, la prima mişcare suspectă, l-a schimbat pe supraveghetor, gest pe care l-am aplaudat fără rezerve.
“Mărimea micimii mele”
Liana aduce un vraf de materiale noi: începem să pregătim cele necesare elevilor pentru următoarea probă scrisă, aşadar, o muncă de rutină: îndoim, numărăm din nou colile, etichetele, ciornele…
În timp ce lucrez, observ că Dan Toma mă priveşte atent, după care mă întreabă, aparent neutru:
– …Şi ce specialitate spuneţi că aveţi?
Am auzit întrebarea, dar tocmai pentru că nu “spuneam” nimic, îl las să aştepte răspunsul..
Lumina soarelui pătrunde filtrată prin perdeaua dantelată a ferestrelor; raze jucăuşe amplifică albul lăptos al colilor de hârtie….Întrebarea stă însă agăţată în aer; o văd pe Liana că mă priveşte curioasă şi în cele din urmă, în timp ce îndoi foile duble, răspund docil:
– Filosofie.
– Aha…!, exclamă semnificativ după care continuă tacticos:
– Cunosc pe cineva care predă filosofie, mi-e prieten, ne ştim de mult timp. Să vă spun ce-am păţit cu el…
Lucrez mai departe. Ştiu cam ce urmează: o povestioară din care va reieşi că profesorii “de” filosofie sunt ori aerieni, ori neînţeleşi, ori…ciudaţi dacă nu chiar scrîntiţi de-a dreptul. Resemnată, aştept urmarea. În timp ce îndoaie la hirtii, Liana e numai ochi şi urechi.
– Păi să vedeţi…începe sfătos d-l Toma. Am făcut armata in Bucureşti, în Drumul Taberei, la transmisiuni; eram eu şi era şi ăsta, amicul meu Miculescu…
Aici se opreşte şi spune zîmbind:
– Mare figură!
– De ce?, îl îmboldeşte Liana.
– Să vedeţi…Eu eram la magazie; ehei, aveam acolo de toate şi toate erau aşezate la linie: cămăşi, pantaloni, bocanci – toate numerele-, ţinută de vară, de iarnă, totul era perfect aşezat. Şi mă întâlnesc odată cu Miculescu ăsta în curtea cazărmii şi-mi spune (aici, d-ul Toma îşi îngroaşă puţin vocea dorind să-şi imite prietenul):
– Mă Dane; uite, am şi eu o problemă, poate poţi să mă ajuţi…
– Spune, care-i necazul?
– Am nevoie de bocanci mărimea 43.
– Păi te văd că ai bocanci. Ăştia nu-s buni?
– Aaa, nu! Nu, că doar unul e 43, celălalt e 42.şi să ştii că mă strînge…Mă bate rău la picior.
– Aoleu, păi de ce ai stat pînă acu’? De ce n-ai venit să ţi-i schimb?
– Păi m-am gîndit să nu îţi pic aşa pe cap. Dar acum, dacă te-am întîlnit şi dacă mă bate aşa rău la picior…
– Bine. Uite cum facem: vii acum la mine şi îţi schimb bocancii.
– Nu, acum nu pot; vin mâine.
– Vă spun drept –continuă Dan Toma-, nu a mai venit deloc. Uitasem deja, cînd, l-am întîlnit din nou. Şi ce credeţi că mi-a răspuns cînd l-am întrebat de ce n-a mai venit?
Din nou Dan Toma îngroaşă vocea, imitîndu-şi prietenul:
– A, nu, măi Dane, că m-am obişnuit!
Efectul celor povestite, a fost maxim: râsete sincere inundă încăperea. Doar mie mi se strînge sufletul, gîndindu-mă cît de adaptabili suntem la orice suferinţă. Nici nu-mi revin bine, că Dan Toma povesteşte iarăşi:
– Mi-a spus odată nişte cuvinte Miculescu ăsta…Odată, prin ‘85 chemat de urgenţă la fratele meu, m-am urcat în maşină în puterea nopţii şi am plecat la drum…Ehei, pe cine credeţi că am întâlnit pe drumul ce ieşea din oraş şi ducea către frate-miu? Pe Miculescu, bineinţeles… Mergea pe marginea drumului, bălăngănind în mână o plasă de un leu din aia de plastic (avea o carte şi o pâine în ea). Pustiu era şi întuneric şi de-o parte şi de alta a drumului, că ieşise din oraş cam de multişor. L-am luat în maşină şi la întrebările mele mi-a spus că venise din Bucureşti cu trenul de noapte da’ n-a vrut să-şi deranjeze fratele aşa că s-a gîndit să plece pe jos, poate l-o lua careva …Dar că, maşini n-au prea fost iar cele care au trecut, când îl vedeau făcând semn cu mâna parcă goneau şi mai tare, ceea ce i s-a părut curios…Dar că, de, nu e prima oară cînd merge pe jos din oraş pînă la el acasă. Şi vă daţi seama, stă în aceeaşi localitate cu fratele meu, adică la 25 de km.! Da să vedeţi ce mi-a spus când l-am întrebat la ce se gândea el mergând de unul singur în noapte mergînd pe drumul ăsta pustiu….”Ei”, a zis…”Mi-am dat seama de mărimea micimii mele”.
Ascultându-se pe sine, Dan Toma, repetă siderat vorbele pe care le auzise cu ani în urmă:
– Formidabil Miculescu ăsta…Auzi ce vorbă:.. “mărimea micimii mele”!!
Nimeni nu comentează, dar nici nu râde nimeni; pare că fiecare, în nişa lui spirituală repitroceşte cele auzite.
Reflectez şi eu: probabil sunt mulţi oameni care uită acest amănunt, “mărimea micimii” lor; cu deosebire însă, liderii cad în această geşeală.. Dacă ei n-ar uita asta atunci lumea ar fi un loc mult mai sigur.. Constat şi că, deşi taxat ca figură ciudată, profesorul filosof a dat o lecţie pragmaticului Dan Toma, pe care acesta n-o va uita niciodată.
(continuare in editia urmatoare)