Cu un foşnet precaut m-a trezit zâmbetul din iubirea ta. De peste zări mă însoţeşti cu dorul, nu mă pot lipsi de dragostea ta şi, m-adaug iarăşi mâine la ziua către tine. Şi-i grea depărtarea în lumescul iureş al glasului dor, spre a dărui cuvântu-n necuvinte. Din inimă-mi ies cuvinte şi mă şterg cu lacrima palmei ce vrea să mângâie floare de nu mă uita, floarea mea iubită. E destinul pentru care încercări sunt şi răbdare, aşteptând în ploaia vieţii greu de-atins şi, pe obrazul său se preling lacrimile ploii, spălându-se-n iubire spre-a curăţirii fire suavă.
Fiinţa ne este cântecul de inimă, cu credinţă încercat în rodul iubirii noastre ce este însăşi armonia. Mă privesc, sunt întreg, gândesc uneori că pier de atâta dor, de atâta depărtare haină şi lipsită de sens, dar toată temerea se şterge într-o clipă când pătrunzi cu aripa-ţi de bine, de frumuseţe şi-mplinire în trăirea mea.
Te revăd ca o fereastră-n zare, amândoi într-o luntre văslind apele tulburi, văslind apele line, numărând clipele şi stăruind cu mintea la fericire. Am adunat atâta dragoste, încât atunci când o vom revărsa, unul asupra celuilalt va trebui să fim în luntre, în luntrea fericirii noastre.
În dimineaţa de vară speranţa se aşează din nou la ea acasă, unde dorul şi mâinile se-mpreună spre rugă şi, în lumea noastră aduce cuvântul cu dor. E gândul ce vine de la tine făr-amăgiri deşarte. Mă sfădesc cu gândul şi ochii vor să deseneze, ca la un semn, două inimi din lacrimi.
Nicicând n-a fost altfel, căci mi-a fost dat să te întâlnesc, cu faţa-mi spre iubire de la o iubire. Din iubire suntem şi vom sfărâma lacătele depărtării, cerând preţul iubirii cum a fost dată, nealterată şi veşnică. Vom merge în luntrea noastră, fiind măsură iubirii cum am fost, chemaţi.