Screamin’ Jay Hawkins inregistra in 1956 I Put a Spell on You, una din piesele care aveau sa ramana faimoase in istoria rockului. Cantecul incepea frumos – un soi de balada pentru o dragoste care fusese – dar foarte repede tonul se schimba, Hawkins parea sa fi innebunit, urland ca un salbatic dupa femeia care il parasise. Sigur ca daca ascultam melodia azi nu ne mai speriem, au trecut aproape 50 de ani peste I Put a Spell on You si in lumea muzicii s-au petrecut multe, dar la vremea aceea unii cronicari au vorbit despre o orgie sonora canibalistica.
Se zice ca la inregistrare producatorul adusese multa bautura, si toti se imbatasera crita. Oricum, I Put a Spell on You i-a schimbat lui Hawkins destinul artistic, pasnicul interpret de blues de pana atunci a devenit Screamin’ Jay Hawkins.
Pe scena, I Put a Spell on You avea sa aiba parte de o recuzita pe masura. Screamin’ Jay Hawkins iesea dintr-un sicriu, inconjurat de fum, de serpi, de focuri de artificii, si asistat de un schelet care fuma linistit. Era unul din primele spectacole gen Shock Rock.
I Put a Spell on You avea sa fie folosit peste ani de Jarmusch, in banda sonora a unuia din primele sale filme, Stranger than Paradise, iar Screamin’ Jay Hawkins avea sa apara el insusi intr-un alt film de inceput al lui Jarmusch, in Mystery Train. Era de acum un om intre doua varste, interpreta rolul unui receptioner de hotel de mana a zecea din Memphis, avand de-a face noaptea cu tot soiul de ciudati care aveau nevoie de o camera.
Muzica originala a primelor filme ale lui Jarmusch era insa semnata de John Lurie, liderul lui Lounge Lizards, „one of the few bands who do what jazz does best”, inhata idei si senzatii care tocmai „plutesc prin aer” si le transforma intr-o muzica invaluitoare.
El, John Lurie, a compus muzica primului film al lui Jarmusch, Permanent Vacation, si a si jucat (rolul unui saxofonist).
Nu am vazut Permanent Vacation, l-am vazut insa pe John Lurie in Stranger than Paradise, pe care il consider capodopera lui Jarmusch – este o bijuterie de arta absurda, Eugen Ionescu l-ar fi semnat cu amandoua mainile. Iar Lurie joaca acolo magistral, o fatza de jucator de poker cum nu am mai vazut. Ii da replica un alt compozitor, Richard Edson, intr-un rol foarte izbutit si el, un tip un pic prostanac (sau facand cu siretenie pe prostanacul), dar cu ceva in plus, ceva greu de definit care adauga un nu stiu ce unic rolului.
– I never know you were from Hungary or Budapest or any of those places.
– So what?
sau
– Does Cleveland look a little like, uh, Budapest?
– Eddie, shut up.
Imi amintesc de un necunoscut care odata m-a intrebat din ce tara vin.
„Romania”, i-am raspuns.
„Aha, Tchesku …”, a completat atoatestiutor necunoscutul.
„If you say so …”, i-am raspuns, dar el stia se pare mult mai multe despre Romania si era dornic sa o arate, „Budapest, yes?”
„Well … you know … okay, that’s fine”
Dar hai sa ma intorc la Stranger than Paradise. Una din scenele de inceput, in care Eszter Balint, tocmai venita din Budapesta (actrita maghiara proaspat imigrata jucand rolul unei proaspete imigrate din Ungaria), se prelinge cu valiza si cu paltonul ei printr-un Manhattan fascinant prin uratenie (cred ca strada e pe undeva prin Lower East Side) – miscarea ei prin strada aia delabrata e un mare moment de film. Trebuie vazuta scena, nu ai cum sa o povestesti.
Filmul nu este numai o piesa de arta absurda, in acelasi timp apartine artei minimaliste, trebuie sa fii un pic antrenat ca sa il gusti, dar umorul sec al lui Jarmusch usureaza, zic eu, receptarea filmului.
Jarmusch isi incepuse cariera de regizor cu filme cumva de underground, ca si Almodovar. Si isi gasise cativa entuziasti cu care facea repede filme grozave cu bani putini, cu muzicieni care ii faceau banda sonora si apareau si in fata camerei de filmat
Asa a fost Stranger than Paradise. Asa a fost Down by Law, in care John Lurie apare din nou (si este si autorul muzicii filmului, ca si in Stranger than Paradise). Film in care apare si Roberto Benigni (La Vita e bella), care avea apoi sa joace si in Coffee and Cigarettes, la care Jarmusch a lucrat vreo doua zeci de ani.
Asa a fost si Mystery Train (unde tot John Lurie este autorul muzicii). Film in care un Memphis delabrat, in agonie, taraie dupa el legenda tot mai obosita a lui Elvis, the King.
She’s a ride on a mystery train
To a place you’ve never been before
You’re not in Kansas anymore
She’s a ride
Mystery train
In Mystery Train apare si Steve Buscemi (Coffee and Cigarettes, Dead Man, Pulp Fiction si Reservoir Dogs ale lui Tarantino, Big Fish al lui Tim Burton).
Scenele in care niste oameni obositi merg tacuti pe strazi pustii si sordide, din Manhattan, sau din New Orleans, sau din Memphis – o demitizare a Americii? e de fapt mai mult – eroii lui Jarmusch viseaza sa iasa din cenusiu si tot in cenusiu recad. Ar vrea sa iasa din mediocritate si nu reusesc, pentru ca mediocritatea ii tine legati, nu pot iesi din cenusiu, oricat de mult incearca – dar astea nu sunt neaparat realitati americane, sunt realitati ale vietii. Eroii filmelor lui Jarmusch suntem noi, tot incercand sa ridicam capul din tina, tot visand sa avem noroc, tot visand sa fim fericiti, fara sa reusim. Filmele lui Jarmusch vorbesc de fapt despre viata noastra.
Iar comunicarea intre oameni e grea, mai ales cand universurile sunt diferite – este una din obsesiile lui Jarmusch, comunicarea intre universuri culturale diferite, maghiarii din Stranger than Paradise, japonezii din Mystery Train, italienii din Down by Law sau din Mystery Train, la urma urmelor chiar englezul din Mystery Train – tema dificultatii de comunicare Jarmusch o reia intr-un film faimos pe care inca nu am ajuns sa il vad, Night on Earth.
A inceput cu filme underground, ca si Almodovar, a devenit tot mai celebru, tot ca Almodovar, filmele lui din urma sunt foarte admirate de unii si foarte contestate de ceilalti (tot ca Almodovar).
Dead Man ii are ca interpreti pe Johnny Depp, pe Mili Avital, pe Robert Mitchum, printre multi altii, iar rolul enigmaticului Nobody este jucat de Gary Farmer, locuitor al unei rezervatii din Canada, compozitor si el, si actor de talent, dar, pe cat am auzit, dificil in relatiile cu restul echipei de filmare.
Muzica lui Dead Man este insa semnata de Neil Young – iar Jarmusch a facut imediat dupa Dead Man un documentar, Year of the Horse, despre Neil Young si baietii de la Crazy Horse.
Iar compozitor la Ghost Dog este unul din numele cunoscute ale muzicii hip-hop, nici mai mult nici mai putin decat RZA (grupul Wu-Tang Clan). Care (se putea altfel?) apare si in fata camerei de filmat, in rolul unui samurai in camuflaj.
Ce as mai putea adauga despre Jarmusch? Este el un minimalist in genul lui Ozu, sau al lui Bresson (dar un Bresson ironic)? Ironia lui ascunde o adanca simpatie si intelegere pentru natura umana? Sau este un soi de geniu cinematografic „cool”, un soi de guru zen, al carui stil sec urmareste sa iti penetreze mintea cu adevaruri paradoxale? Probabil ceva din amandoua, iar Mili Avital l-a caracterizat bine, un amestec de clovn si filosof.
El se declara ucenicul lui Hou Hsiao-Hsien (care la randul lui jura numai pe Ozu) – dar cu ei ajungem in alta zona, a cinematografului asiatic de mare arta, pentru care este necesara o discutie aparte.