Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru doritor de moarte
Este Arghezi. Versurile au o frumusete stranie. Daca incerci sa privesti prin ele, pentru a le patrunde misterul, vei intrezari un drum care duce spre locul unde cerul si marea se contopesc, formand o oglinda.
Iar dincolo de oglinda?
Sa fie oare Tinutul lui Niciunde, the World of Nowhere? (I found the Holliness in the World of Nowhere, spune Alan Granville, poetul beat new yorkez, asemuit de multi cu Visotsky).
Sa fie locul unde cerul si infernul se cununa (cum ne spune William Blake, poetul de la rascrucea secolelor XVIII si XIX, despre care azi unii zic ca a prefigurat mentalitatea beat)?
Dar de ce? Cum sa fim doritori de moarte?
Si ce legatura poate fi intre Arghezi si filmele lui Jarmush?
Dead Man, facut de Jarmusch in 1995 este socotit de multi o capodopera. De o frumusete stranie. Si filmul mi-a dat un raspuns la intrebarea pe care mi-o ridicau versurile lui Arghezi. Un raspuns posibil, poate nu cel adevarat.
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Este un western, dar nu numai. Este o comedie neagra. Dar nu numai. Il readuce pe acel poet, William Blake, socotit azi un precursor al miscarii beat, poetul revine in actiunea filmului, care actiune este la multi ani dupa moartea lui Blake.
Este o meditatie despre granita fragila dintre viata si moarte. Iar in relatia viata – moarte filmul lui Jarmusch aduce in discutie dimensiuni la care nu ne-am fi asteptat. Si care isi au punctul de pornire in ideile unei personalitati destul de putin cunoscute in lumea larga, Emanuel Swedenborg.
Doi au fost teologii crestini care nu s-au ferit sa caute valente comune cu religiile asiate si sa mediteze o mistica a peregrinarilor sufletului pana la impacarea finala.
Unul este Origene, candva in primele secole ale crestinismului.
Al doilea este Swedenborg, suedez traitor in veacul al optsprezecelea. Om de stiinta mai intai, iar in a doua parte a vietii aplecat tot mai mult spre metafizica. Discipolii lui aveau sa intemeieze o noua biserica, a Noului Ierusalim.
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa.
Prima intalnire cu lumea lui Swedenborg a avut loc nu toamna, ci intr-o vara cu caldura blanda. Eram prima oara in America.
Foarte aproape de universitatea Harvard, m-am trezit in fata unei biserici bine proportionata, imbracata in iedera, iar iedera era imbracata de lumina acelui inceput de iulie cuminte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Am intrat. Cateva doamne in varsta, asa cum gasesti in toate bisericile. Le stiam din Bucuresti, de la Sfantul Iosif sau Biserica Alba, de la Baratie sau Boteanu, de la biserica luterana sau de la Calvineum.
S-au bucurat ca au vazut un barbat mai tanar in biserica. Eram inca tanar. Le-am salutat. M-au intrebat de unde veneam. Le-am zis, din Romania. Le-am intrebat daca biserica era episcopaliana. Dupa arhitectura, asa parea. Mi-au zis, nu, e swedenborgiana. Si au insotit raspunsul de un suras amabil. Raspunsul mi s-a parut bizar.
A intrat pastorul, un batran voinic. M-au prezentat si l-au rugat sa imi spuna ceva despre religia lor. Usor nemultumit, intarzia la masa, dar gentleman perfect, m-a invitat in biroul parohial si mi-a vorbit vreo cateva minute, apoi mi-a dat niste brosuri.
Aveam apoi sa dau de Swedenborg la Bucuresti, la libraria de la Dalles. Figura intr-un dictionar masonic. L-am vazut apoi intr-o carte pe care o citea un prieten, o carte despre marii initiati. Era acolo, nu era nici un cuvant despre biserica Noului Ierusalim, in schimb se vorbea despre studii de-ale lui intr-un domeniu ezoteric, transmigrarea sufletelor.
Am revenit dupa cativa ani la biserica de pe langa Harvard.
Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.
Era o nunta de data aceasta. Era un alt pastor, un tanar. Dupa ce s-a terminat slujba de cununie, m-am apropiat de el, l-am salutat si i-am povestit de prima vizita. I-am spus ca ma bucur ca si de data aceasta am gasit biserica deschisa.
Si el mi-a zis unul din cele mai frumoase lucruri pe care mi-a fost dat sa le aud, „ati gasit biserica mereu deschisa pentru ca si inima dumneavoastra este deschisa”
Iar peste cativa ani, de acum eram stabilit in America, m-am trezit in fata imensei catedrale gotice a Noului Ierusalim de la Bryn Athyn, de langa Philadephia.
Aflata intr-un parc imens, alaturi de un castel gotic, copie fidela a vreunui castel european.
Dar ce parc urias !
Pasarile negre suie in apus.
Cu frunza bolnava-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus,
Foile-n azur.
Era de data asta chiar toamna.
Niciodata toamna …
Ei bine, era marea catedrala a swedenborgienilor. M-am apropiat de una din doamnele care faceau oficiile de ghid si i-am povestit toate intalnirile mele cu Swedenborg. Si i-m zis, „si acum spuneti-mi, care este Swedenborg cel adevarat? Teologul care a intemeiat o noua religie neoprotestanta? Masonul? Initiatul din speta lui Steiner?”
A zambit, „domnule, cate putin din toate astea. Noi credem ca dupa moarte, persoana se intoarce printre cei vii pentru a-si continua misiunea pe care o are de indeplinit. Si se intoarce mai ales daca a fost o persoana credincioasa – ceea ce ma tem ca nu e cazul dumitale, dar mai ai totusi timp”
Se spune ca budistii cred in reincarnare – spiritul calatoreste in vieti succesive, fiecare noua viata este o incercare si un prilej de purificare – si in final isi gaseste marea liniste, Nirvana, dupa care tanjeste mereu.
Sufletului nostru, doritor de moarte.
Este si teoria care i se atribuie lui Origene, purificarile succesive care duc spre apokatastasis.
Reveniri succesive, purificari succesive, prin incercari si greseli, drumul lung spre oglinda aceea formata in locul in care cer si mare se contopesc.
Cer si mare? poate, asa cum ne spune Arghezi, locul unde umbra plopilor si umbra ta se ingroapa in ses:
Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.
Se spune ca invatatura budista despre transmigrare este mai subtila – nu spiritele calatoresc, ci mai curand patternuri energetice, care se pot consuma numai dupa ce isi parcurg traiectoria, fiind carate succesiv de fiinte, umane sau nu.
Cu alte cuvinte, nu fiinta este unica, mai curand patternul pe care il cara.
Si despre lucrurile acestea este vorba in filmul lui Jahmusch, Dead Man, din 1995, socotit de multi o capodopera.
O sa revin asupra filmului.
Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid asternut e sesul cu matasa.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca niste urcioare
Cu vin ingrosat in fundul lor de lut,
Stau in tarmu-albastru-al raului de soare,
Din mocirla carui aur am baut.
Pasarile negre suie in apus.
Cu frunza bolnava-a carpenului sur
Ce se desfrunzeste, scuturand in sus,
Foile-n azur.
Cine vrea sa planga, cine sa jeleasca
Vie sa asculte-ndemnul nenteles,
Si cu ochii-n facla plopilor cereasca
Sa-si ingroape umbra-n umbra lor, in ses.