Ramânând editorialul din nou pe mâna mea, mi-am propus să împărtăşesc cu cititorii un alt subiect care uneori îmi ocupă gândurile. Realizez că, pe de o parte, nu este o temă facilă, neavând calitatea de a crea trafic şi popularitate. Pe de altă parte, problema respectivă, să o numim simplu, „a moştenirii” până ce voi avea posibilitatea să o dezvolt câteva rânduri mai jos, nu reprezintă o provocare pentru marea majoritate a oamenilor, afiliaţi diferitelor religii. Pentru aceştia din urmă, viaţa pământeană reprezintă doar un fragment nesemnificativ dintr-o eternitate iar „moştenirea” de cele mai multe ori este o noţiune fără sens, deoarece, sub o formă sau alta oamenii nu deţin un liber arbitru şi drept urmare nu pot influenţa nici în plus nici în minus vremurile în care trăiesc.
Pentru unii dintre noi însă, care acceptă drept adevărate numai experienţele care pot avea aceleaşi rezultate în aceleaşi repetabile condiţii, chiar dacă este vorba de exprimarea acestor rezultate în nori probabilistici, problema „moştenirii” devine una complicată. Viaţa ne apare ca o dezvoltare a unor fenomene complementare legilor entropiei. Credem într-o singură viaţă, finită. Nu dezavuăm noţiuni ca „spiritualitate” sau „corola de minuni a lumii”, dar le considerăm subiecte demne de cercetat şi înţeles, nu le punem pe seama unui duh sfânt. Preţuim viaţa şi considerăm că trebuie respectată şi apărată, că stă în puterea noastră să încercăm s-o perpetuăm, s-o perfecţionăm, s-o salvăm din calea forţelor distrugerii. În această cursă circulară în care dezordinea încearcă să ne dezintegreze iar noi încercăm să domesticim dezordinea, nu va exista niciodată un învingător absolut. Materia migrează continuu în noi forme, iar urmele paşilor noştri se şterg precum urmele lăsate de piciorul gol pe nisipul spălat de valuri. Cu toate acestea, fideli seminţei din care am germinat şi care a reprezentat din start o victorie a ordinii asupra dezordinii, vrem să lăsăm o urmă pe unde am trecut. De fapt, ca să fiu precis până la capăt, deşi ştim că aceasta va fi ştearsă la rândul ei în cele din urmă, vrem să murim cu iluzia că totuşi ceva a rămas şi, poate, „moştenirea” respectivă va lăsa urme la rândul ei şi poate tot aşa, din fir de nisip în fir de nisip, o inscripţie invizibilă se va transmite mai departe, rămânând să existe în totală anonimitate şi fără conştiinţă de sine, în eternitate. Cine spune că persoanele care nu cred în divinitate sau în zei de tot felul nu au forma lor de iluzie a nemuririi?
Despre asta aş fi vrut să vă întreb, de fapt să vă întrebaţi, dacă tot a rămas editorialul de săptămâna asta pe mâna mea: ce consideraţi că aţi moştenit? Ce lăsaţi moştenire mai departe? Prin modul în care aţi filtrat şi filtraţi realitatea, prin felul în care aţi diversificat lumea prin însăşi prezenţa dv. în lume, prin ceea ce aţi creat, prin copiii dv., prin ceea ce aţi construit, prin ceea ce aţi distrus, prin modul în care v-aţi mişcat, lăsaţi în urmă sau sunteţi în curs de a lăsa în urmă ceva pentru care puteţi afirma că nu trăiţi, nu veţi fi trăit degeaba?
Tulburator articolul lui Stefan Maier. In mod interesant m-am preocupat mai mult sa descopar si sa valorific mostenirea primita si nu cea pe care o voi lasa in urma mea. O casa in niciun caz. Dupa Holocaust, nici ai mei nu s-au indeamnat sa investeasca in valori materiale, iar eu le calc pe urme . Cred ca cel mai important este sa ma straduiesc sa pastrez un prezent cald si luminos in jurul meu. Uneori esti ispitit sa aduni totul intr-o carte pe care, cine stie, cineva o va rasfoi… candva. Poate de aceea am indemnat-o pe mama sa-si puna amintirile pe hartie. Am facut nenumarate interviuri cu oameni care mi s-au destainuit, oferindu-mi spre pastrare (inregistrare) ceva din fiinta lor. Care e durata de viata a hartiei, a peliculei, a DVD-ului?! Ca sa nu spun a serverului! Dar a Planetei? Poate ar trebui sa reconsideram ideea de mostenire, de patrimoniu. Ce doresc sa las in urma mea? Cateva filme si scrieri care sa merite sa fie revazute postum si multe amintiri. Cat mai frumoase si mai luminoase.
Am asteptat un prim ecou ca sa aduc o prima completare. Simpla.
Pentru cei care sunt preocupati de a lasa ceva in urma lor, nici un moment nu e mai bun decat prezentul. Faceti ACUM ceea ce credeti ca merita sa fie reamintit despre voi.
Fara Dumnezeu, viata e cam absurda, pentru ca la moarte se termina totul ! Uitarea te va astepta ! Ca o consolare, e bine sa lasi ceva mostenire minimala( si aceea tot trecatoare si temporara) celor inca vii : un copil, o casa, un pom sadit ! Asta pentru omul mediocru si normal !
Dar ce ne facem cu cei care vor sa ramana cu orice pret in istorie ? Cei care vor statui inca din viata ! Sunt unele „personalitati” de tipul „terminator” ca e mai bine sa nu fii nici in apropierea lor !