Chiar dacă, prin absurd, n-ar exista puncte de trecere a frontierei, călătorul român sosind cu maşina acasă, dinspre Grecia, ar afla imediat că a intrat în Bulgaria. Sau în România, e aproape acelaşi lucru, pentru că imaginile sunt asemănătoare. Imediat ce ieşi din Grecia, adică de pe teritoriul Uniunii Europene, te întâmpină – în Bulgaria şi România – aceleaşi „ elemente” familiare: După ce ai rulat fără probleme pe autostradă sau pe drumuri europene ca-n palmă, intri pe cunoscutele şosele „bombardate”. Apoi, dezobişnuit pentru câteva zile de acest tablou, te izbeşte imaginea construcţiilor gri şi scorojite, blocuri tip „cutii de chibrituri”, mândră moştenire a măreţei epoci comuniste.
Târgoviştea este şi ea în ton cu ţara! Nu putem fi altfel, nu putem ieşi din pluton. Nu se cade, nu-i aşa? Pot să pun şi eu o întrebare? Sau, mai bine zis, să repet o întrebare? Acest oraş al nostru are numai centru? Cartierele celelalte, când sunt băgate în seamă? În campania electorală, bineînţeles, răspund tot eu, aproape obsesiv.
În loc să dăm „faţă” unor blocuri,să rezolvăm gurile de canalizare, noi asfaltăm, pavăm străzi, mai mult sau mai puţin importante şi circulate, e ca şi când ai avea pantofi noi şi pantalonii rupţi în fund. Dar ce contează! Contează alte lucruri, contează faptul că unii trebuie să-şi facă şi ei treaba. Ne demonstrăm noi, nouă, că mai este mult până…departe! Locul nostru este aici, ni-l merităm, şi nimeni nu ni-l poate lua. Sigur. Nu vrem şi pace! Domnul Brucan avea dreptate, şi cred că a fost indulgent.
Un alt element comun: indicatoarele rutiere. La fel de cenuşii, de ruginite şi de îndoite, bineînţeles atunci când ele există. Dar parcă nimic nu-ţi vesteşte mai bine că ai ajuns acasă decât arhaicele căruţe. Arătări nevăzute „afară”, ele încep să abunde de-îndată ce ai trecut frontiera şi te însoţesc, precum o condamnare nefericită a istoriei, până la Târgovişte. Burduşite cu fân sau cu lemne, trosnind din toate încheieturile, conduse de oameni pentru care timpul nu pare a avea nici o valoare.
Sosind în Târgovişte, chiar pe sensul unic de la Mitropolie, o astfel de arătare, o căruţă. Plină, nu de fân sau lemne ci de cheflii, şi asta în amiaza mare, ne arată întinderea balcanică. Nu mergeau nici încet…îşi cumpăraseră strada! Au fost claxonaţi şi drept răspuns ne-au arătat nouă, conducătorilor auto, semnul internaţional al victoriei…cu un singur deget! Înjuri şi tu, în gând, că altfel…gata scandalul şi, mergi mai departe! Pe o altă stradă dai de „ UN OZN” ! Un motor de tăiat lemne care circulă şi tare şi fără nici un pic de teamă, asta pentru că nu are ce se strica la el. Nu tu semnalizări, nu tu lumini… Sunt nişte arătări, nu sunt nici maşini, nici tractoare, sunt ceva ce seamănă cu – să le zicem blindate – acelea din filme, unde acţiunea se desfăşoară undeva în junglă. Să nu cumva să îndrăzneşti să-i întrebi de ce circulă fără semnalizări, lumini, etc ! Nu am nimic împotriva oamenilor, ei trebuie să-şi câştige existenţa, dar…!
Şi ca „tacâmul” să fie complet, hop, un biciclist chefliu în oglinda ta retrovizoare ! Deja nu mai poţi! Să deschizi geamul, să te dai jos…mai bine lasă…! Înjuri, tot în gând, şi asta pentru a nu mai păţi ceva…pe la parbriz, pe la o uşă…! Taci şi înghiţi propria înjurătură, continui să numeri până la zece şi spui că e de ajuns!
Când zici că ai sărit pârleazul, tocmai când ţi se pare că ai scăpat, „doar cu atât pe ziua respectivă”, o coadă de mătură te plesneşte peste uşa din stânga! Un măturător, ziua în amiaza mare „stârnea” praful din sensul giratoriu de la Autogară. Ce să mai zici, încotro să te îndrepţi să poţi circula atent şi relaxat? La ţară? Nu, nu, nu…acolo dai de turme, de vaci, de…ajunge! Ajunge, şi mâine e o nouă zi. O nouă zi în pitoreasca noastră ţară, în pitorescul nostru oraş legendar.
Căruţele, bicicletele, „OZN”- urile, turmele pe care le întâlnim pe şosele sunt cel mai fidel indicator al ritmului şi al modului în care ne îndreptăm spre Europa.