Metroul bucureştean e un eficient instrument de câştigare de timp şi de evitare a marasmului de la suprafaţă. E simplu organizat, cu un aer vechi, cu amintiri neplăcute dintr-un regim apus şi cu nenumărate nişe în care se depun criticile ce privesc pasivitatea guvernărilor postdecembriste. În garnituri şi pe peroane e linşte; dar, până ajungi la linişte, treci prin coridoare sordide cu tot felul de gherete gen bazar, cu mici întreprinzători învârtind tabloide siliconate, xeroxuri, gogoşi, cartele, flori pirpirii, şosete, obiecte mai intime…Rar se mai aude o manea; niciodată muzică….Pe peron, aceleaşi vechi panouri publicitare. Nicăieri un ecran pe care un călător să poată citi informaţii utile ori să fie pus la curent cu evenimente culturale, economice, politice. Din când în când câte o bancă, dar nici un semn de design interior – spaţiul e trist şi gol. Traseele stau lipite de stâlpi şi îţi explică în galben drumurile tale din acea zi. Odată pornit spre destinaţie, nu singurătatea te domină sentimental, ci mirarea că nu regăseşti în jur preocupările, stereotipiile sociale pe care le cunoşti din alte reţele subterane ale Europei. Nimeni nu citeşte cărţi, nimeni nu lucrează şi nu se informează cu ajutorul laptopului, nimeni nu face ceva prin care să fructifice, într-adevăr, timpul avut la dispoziţie. Se stă şi se priveşte în gol. Vocea înregistrată anunţă staţiile cu nume eterogene – vag ancorate cultural, vag aleatorii – „Urmează staţia Eroilor. Călătorii, care doresc să se îndrepte în direcţia Preciziei, sunt rugaţi să coboare la staţia Eroilor şi să aştepte pe acelaşi peron.” Oamenii se leagănă, în picioare ori stând, spre un loc de muncă ori spre acasă, dar fără bucurie – e o tristeţe mocnită în toţi. Până şi tinerii cu căştile de la Ipoduri în urechi nu au feţe mai destinse. Individual şi colectiv, metroul nu a segmentat publicul, nu a diferenţiat stiluri de viaţă, stiluri de a călători. Totul este în culori neutre şi uniformizează. Nu trăieşti aceleaşi senzaţii ca într-o călătorie cu maşina – nu te simţi „explorator” şi liber, nu îţi exprimi individualitatea, nu stăpâneşti tu drumul. Te conformezi unui traseu şi unui orar, eşti un arhetip de erou pacifist prin încercarea de a aduce echilibru între jungla citadină şi monotonia deşertică a vieţii personale ori profesionale.
Strada, în schimb, oferă nu doar un salt spaţial, ci şi unul temporal. În special bărbaţii au înţeles că e mai uşor dacă îmbracă „uniforma” occidentală a funcţionarului: costum, cravată, dar cu un ghiozdan în spate în loc de geanta diplomat şi adoptă, de la ore matinale, mersul pe jos, cel mult cu o motocicletă. Aceste detalii injectate în spaţiul capitalei, adevărate elipse narative, sincronizează puţin ce a mai rămas din Micul Paris cu universul european al cetăţenilor ce îşi cunosc cu precizie obiectivele zilei şi ale muncii lor. Este un prim semn vizibil de schimbare, de îndepărtare de Bucureştiul vedetismului, dominat de cei care apar în reviste cu maşini şmechere, amante adolescente şi cariere politice spectaculoase. Apare, în sfârşit, în centrul atenţiei omul cu o viaţă socială normală, poate chiar modestă, dar cu o cultură, cu o educaţie, cu o funcţie în societate şi cu o finalitate. Se naşte totodată şi o speranţă că nu totul s-a devalorizat şi există oameni ce merg spre ceva, nu doar spre o destinaţie. Ce îi diferenţiază în spaţiul autohton? Atitudinea.