Închid ochii.
Liniştea îmi pătrunde prin orbite
Ca o ceaţă caldă
Ce se împrăştie până la graniţa sângelui.
Ţii mâinile ca o cupolă
Deasupra capului meu
Şi murmurăm împreună:
„Până la finele timpului!
Până la finele timpului!”
De sub pleoape,
Chipul tău ca o umbră albă
Alunecă, zboară
Şi am rămas singur din nou.
În urechi îmi mai susură încă,
Uşor,
Rugăciunea aceea a mării de linişte
Ce mângâie malul
Şi se stinge tăcută:
„Până la finele timpului!
Până la finele timpului!”
Deschid ochii.
Ceaţa a dispărut şi ea.
„Unde e finele timpului?”
Dan David, Los Angeles, 11-16-2004.