Insolitul pare simplu de definit şi poate tocmai din această cauză, o delimitare atotcuprinzătoare devine dificilă.
Dicţionarele îl traduc prin „aparte, deosebit, individual, neobişnuit, special, singular”, corespondenţe ce confirmă enunţul iniţial.
S-a născut odată cu planeta albastră, fiind cu mult mai vîrstnic decît homo sapiens. Prezent încă înaintea apariţiei lumii vii (dacă se consideră procesele abiotice ca un şir de manifestări insolite), mintea umană, prin capacitatea reconstrucţiei trecutului, are doar meritul de a-l fi identificat ca atare.
Fiinţele percep ca insolit tot cea ce le tulbură homeostazia: un sunet, o tresărire, o aromă, o apariţie, etc, care se constitue în stimul neconvenţional, adică depăşeşte graniţele comunului.
Cele mai simple forme de viaţă, protistele, organisme unicelulare, sunt dotate şi cu cel mai simplu, cel mai nediferenţiat sistem de reacţie faţă de stimulii mediului: de atracţie sau de respingere. Astfel, insolit devine tot cea ce nu este cuprins în memoria lor genetică.
Este de notat însă că întreaga cibernetică s-a dezvoltat tocmai prin preluarea acestui răspuns de tip ianusian, în numai două semne, cu care s-a construit întregul limbaj specific. Evoluînd pe baza unei logici elaborată de om (deci implicit limitată), orice informaţie care nu este prevăzută „ab initio”, este automat respinsă de sistem. Ca urmare, insolitul nu poate fi recunoscut de funcţionalitatea cibernetică.
În cadrul dimensiunilor existenţiale de spaţiu şi timp, insolitul se profilează ca elementul surpriză care îşi are obîrşia în banalul natural (spre exemplu: în turma de oi cu lîna albă, apare una cu lîna neagră – insolit natural, sau invenţia furculiţei – insolit social), iar ca prezenţă ce depăşeşte normele, tulbură armonia cea cu tendinţe la platitudine.
Este cu totul diferit de senzaţional, element care uimeşte, emoţionează, impresionează, apariţie asemenea unui joc de artificii prin scurta sa viaţă, după care se resoarbe în memoria colectivă. Dacă erupţia unui vulcan constituie un eveniment senzaţional, muntele de lavă ce apare ca o consecinţă, devine iniţial un element insolit în decorul care îl va asimila pe măsura trecerii timpului.
Se pare că insolitul are o istorie: se naşte, trăieşte şi se perimează, pentru a se confunda cu peisajul, conturîndu-se ca semn al noutăţii şi imprevizibilului.
Insensibil la popularitate, devine un element constituent nelipsit şi indispensabil al existenţialului, o arătare benignă, producătoare de perturbaţii care îmbogăţeste sistemul.Dacă genialitatea este o apariţie insolită, falsul, hoţia, crima pot fi senzaţionale, dar îi rămîn total străine, desemnîndu-se ca negaţii ale insolitului.
Promotor al noului, în mod paradoxal este un element ponderant, care acceptă extraordinarul doar pentru a îmbogăţi obişnuitul.
În fapt, insolitul se profilează ca „o altă opinie”, o alternativă la o stare dată, este un semnal al progresului în tot cea ce constituie viaţă socială în sensul cel mai larg, o emblemă a democraţiei şi implicit spaima unanimităţii absolute, fapt pentru care a devenit vehement inacceptabil de către toate construcţiile de tip voluntarist-dictatorial.
Oare cum ar arăta acestă lume înclinată spre monotonia respingătoare şi exasperantă, fără insolitul cel de toate zilele, reverberaţie ce condimentează realitatea imediată şi concretă, semnal al invenţiei şi speranţei de mai bine?
pt. conf. Prof. Dr.Mihael Elias