Cred că noi oamenii, în general, alocăm mai mult timp cunoaşterii mediului şi celor din jurul nostru, decât cunoaşterii sinelui.
De ce oare? Nu este mult mai important să te familiarizezi întâi cu km 0 al fiinţei tale şi abia apoi să începi să explorezi? Şi cum te poţi apăra în faţa celor care te atacă, dacă nu ştii de ce arsenal beneficiezi?
Ne-am obişnuit a considera doar ceea ce primim prin intermediul cărţilor sau prin mass-media. De fapt suntem bombardaţi cu informaţii de cum deschidem ochii pe lume şi până când îi închidem. Totul : oameni, plante, obiecte, ne transmit permanent informaţii, pe care noi le primim, conştienţi sau nu de existenţa sau de valoarea lor. Pentru că surzi sunt cei care nu vor să audă, orbi sunt cei ce nu vor, sau nu ştiu să vadă!
Vorbeam în alte articole de inerţie. Ei bine, cred că inerţia este o foarte bună aliată a necunoaşterii sinelui. Câţi dintre noi ştim cu adevărat care sunt resursele noastre fizice, psihice, intelectuale? Da, ne-am obişnuit să spunem: „Nu mai pot ! Am ajuns la limita puterilor ! O să clachez!” Dar vă garantez că un practicant asiduu de arte marţiale nu-şi spune niciodată acest lucru. Şi nici alergătorii de cursă lungă nu-şi spun că nu mai pot parcurge încă 200 de metri.
Mi se pare cel mai frustrant lucru din lume să-ţi petreci toată viaţa cu o persoană (de tine e vorba, stimat cititor) şi nici măcar să nu te cunoşti foarte bine. Ai nevoie de un anume grad de autocunoaştere pentru a supravieţui.
Odată lămurită, cât de cât, relaţia cu tine însăţi, poţi începe să-ţi clarifici raporturile cu ceilalţi… pentru că cei din jurul tău te pot cunoaşte în măsura în care tu te cunoşti.
Trebuie să avem un raport de dragoste cu noi înşine înainte ca acest raport să existe faţă de ceilalţi.
Evoluţia unei persoane durează o viaţă întreagă. Trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem: incompleţi şi imperfecţi. Dar perfectibili. Dacă ne este teamă să ne dezvăluim imperfecţiunile, să nu ne aşteptăm ca ceilalţi să aibă încredere şi să o facă la rândul lor, iar în felul acesta continuăm să rămânem străini unul faţă de celălalt.
A învăţa să te cunoşti cere o constantă conştiinţă de sine. Presupune o obligaţie în ceea ce priveşte puterea nelimitată a minţii şi a corpului pentru a schimba şi evolua în direcţia dorită. Implică distrugerea oricărei autoiluzionări şi înseamnă observarea în modul cel mai obiectiv posibil.
Dragii mei, aveţi cea mai multă solicitudine faţă de propria persoană. Înlăturaţi eventualele sentimente de culpabilitate, de frustrare pe care le aveţi faţă de voi. Iubiţi-vă! (să fim bine înţeleşi, am să vă bat la cap cu dragostea de sine!). Apăraţi-vă de situaţiile şi mai ales de persoanele care v-ar putea prejudicia. Acordaţi atenţie propriilor nevoi şi dorinţe. Şi nu uitaţi de percepţiile şi instinctele voastre. Cultivaţi-le!
Incalcati principiul logic al noncontradictiei: Nu puteti sa va acceptati asa cum sunteti si in acelasi timp sa va schimbati educandu-va.
Tocmai de aceea va schimbati pentru ca pe de o parte nu va suportati dumneavoastra insiva asa cum sunteti. Este procesul autonegatiei care va face sa deveniti ceea ce nu sunteti. Daca aveti rabdare veti constata acest fapt.
Desi ne uitam cel putin o data pe zi in oglinda ca sa vedem cum aratam, de fapt nu ne vedem (interiorul) ci numai ceea ce vrem sa fie perceput de ceilalti.
In discutii cu altii nu ne vedem pe noi, ci numai replica la ceea ce vrem sa emanam.
Nu toti avem curajul sa ne auto-cunoastem; si mai putini avem intentia sa ne auto-depasim.
Deci, fa-ti curaj si reeduca-te.
Este parerea dvs si, ca orice parere, trebuie respectata.
Multumesc… pentru trecere.
Vali.
Nimic despre „iubeste-l pe aporapele tau ca pe tine insuti“? Nimic despre „binecuvantati pe cei ce va blestama“? Ceea ce propovaduiti dv este o idee pur antihristica. Mantuitorul spune El Insusi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze“ (Matei 16, 24). A, sa se lepede de sine, ca de ceva necurat, nu sa-si iubeasca sinele. Sinele nostru trebuie iubit doar atat cat sa capete ingrijirea necesara posibilei locuiri in noi a Duhului Sfânt („Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ – Corinteni 6, 19).
Nu cred ca avem dreptul sa contrazicem Biblia…
Am mai intalnit cateva idei asemanatoare in articolele dv., si nu am comentat, tinand cont de dreptul liber la exprimare al fiecaruia. Dar acum ma gandesc sa va transmit acest mesaj ca o mână intansa, nu ca o critica… poate ca nu v-ati gandit pana acum la trupul nostru din perspectiva biblica…
E Invierea Domnului… si ma gandesc si la dv si la cei care va citesc articolele…
E un mare pericol modul acesta de gandire…
Nu putem sa nu ne iubim si pe noi insine. E o realitate consemnata in chiar prima porunca din decalog: iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti. Deci trebuie sa ne iubim si pe noi. Dar nicum mai mult decat pe cel de langa mine. Ce e mai mult se transformna in idolatrie. Acest „mai mult“ al iubirii noastre apartine numai lui Dumnezeu. Prima porunca din decalod incepe de fapt cu acest mai mult: iubeste pe domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau… si pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Va rog, cititi acest mesaj fara resentimentul criticii, ci cu simpatia unui „aproape“. Eu sunt pentru dv aproapele, asa cum si eu va consider aproapele meu, si pt ca trebuie sa va iubesc ca pe mine insumi, de aceea nu pot sa va las sa ganditi asa (mi-e si teama sa spun…) de antihristic.
Mileniul acesta a inceput sub auspiciile acestui mod de gandire: supravenerarea ego-ului.
Cu toata simpatia, va transmit numai urari de bine si fie ca Lumina din lumina a Învierii lui Hristos sa ne lumineze tuturor drumul adevaratei cautari…
Hristos a Inviat!
Sunt ortodox pana in maduva oaselor, imi iubesc aproapele si sunt un jurnalist care militeaza pentru asta. Dar… este optiunea dvs de a gandi asa si, eu nu pot face altceva decat sa va respect ceea ce spuneti si ganditi.
Vali Nitu