ACUM.TV

Istoria unui cuplu modern, oricare ar fi acesta, este prin excelenţă, o artă a citadinului. A se privi, a se evalua, a se admira, toate acestea desemnează între femeie şi bărbat o atmosferă de complicitate, o proximitate tulburătoare.
Dragostea se naşte mascată, la limita dintre zi şi noapte, căci clarobscurul este lumina sa preferată. Ea se ascunde şi se divulgă în aceeaşi măsură, are nevoie de obstacole pentru a se întări şi, precum Pasărea Phoenix, poate renaşte din cenuşă.

Dragostea este cel mai sublim sentiment, nu are vârstă şi este atât de frumos să iubeşti şi să fii iubit ! Ce poate fi mai minunat ? Cu puţină dragoste şi durerea se va transforma şi, asta pentru că sunt momente în care cel ce iubeşte vede mai bine cu sufletul decât cu ochii şi, setea de viaţă este puterea creatoare a inimilor ce renasc ca florile la mângâierea razei de soare.
În zadar fugim de ceea ce ne este drag. Imaginea sa, mai iute decât marea şi vânturile ne urmăreşte până la capătul lumii şi oriunde am merge ducem cu noi ceea ce ne ajută să trăim. Soarele s-ar stinge dacă n-ar iubi nimeni şi, a iubi nu înseamnă a ne privi unul pe altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie.

Dragostea te face fericit dar este, mai ales, o chestiune de supravieţuire: refuzăm total să ne pierdem speranţa de a fi fericiţi, chiar şi pentru puţin timp.
Ce facem? Unde o căutăm? Spre ce ne îndreptăm? Întrebări pe care ni le punem fiecare dintre noi, clipă de clipă, ceas de ceas, atât cât existăm.

Înseamnă să apreciezi lucrurile pe care le cunoşti, viaţa ta cotidiană. Când eşti tânăr, ai mii de ocazii să fii fericit. Cunoşti oameni noi, descoperi mereu altceva, îţi faci planuri în permanenţă. Nu te gândeşti că lucrurile nu sunt veşnice : Pur şi simplu sunt. Mai târziu, fericirea se transformă în echilibru, un amestec de plăcere şi melancolie. Deoarece cunoşti valoarea a ceea ce ai, dar nu poţi să mai uiţi că nimic nu este veşnic.

Înseamnă să nu hotărăşti absolut tot în legătură cu viitorul, să nu alegi ce să devii. De ce să te limitezi? Fericirea înseamnă să faci tot ceea ce îţi propune viaţa şi ceea ce într-adevăr simţi că doreşti.

Înseamnă să-ţi cultivi emoţiile: să mănânci, să te îndrăgosteşti, să plângi. Trebuie să râzi, pentru că a râde, înseamnă a-ţi celebra propria slăbiciune. A recunoaşte că nu suntem zei, ci oameni. Este o forţă interioară, care trece prin fiecare din acţiunile tale şi te face să depăşeşti orice obstacol.

Dar … de unde poţi şti că ceea ce crezi a fi iubire nu este o obsesie ? Dar … iubirea presupune obsesia, fără ca într-adevăr aceasta să fie suficientă. Sigur, poate că pentru a ne înălţa la acest stadiu numit iubire, trebuie dorul. Dar … dorul « împrietenit », sau chiar « învrăjbit » cu obsesia cred … că înseamnă iubirea. Şi vă asigur că dacă scoţi iubirea dintr-o inimă, nu mai rămâne nimic ! Absolut nimic !

Pentru a fi fericiţi, pentru a avea dragostea şi iubirea după care tânjim, trebuie să fim seducători. Seducţia este plăcerea de a plăcea, de a juca sau de a fi jucat pe degete, de a fi înşelat sau de a înşela, dar cu consimţământul celuilalt. Arta de a face curte, căzută puţin în platitudine, deţine acea capacitate extraordinară de a ne releva lumea perechii-nepereche, profunzimea frivolului şi splendoarea secretului. Seducţia preferă legăturile adevărului. Ea presupune că supărarea de a fi tratat ca obiect al dorinţei nu se compară cu nefericirea de a nu fi băgat în seamă. Civilizaţia anilor viitori pleacă de la impurităţile lumii moderne.

Acest articol a fost publicat luni, 13 iunie 2005 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.