Opţiunea pentru o stilistică televizuală ce se pliază pe foamea de spectaculos şi emoţional a oamenilor e o consecinţă a felului în care este înţeles proiectul de comunicare al fiecărui post de televiziune: pentru că are de îndeplinit o „misiune pragmatică”, economică, atunci are nevoie de audienţă ridicată, ceea ce înseamnă atragerea de publicitate, deci atragerea de capital. Audienţa cu orice preţ ignoră „misiunea formativă” şi implicit „misiunea de-formativă” a mesajului transmis prin programele de televiziune. „Să spună adevărul” şi „să placă” telespectatorilor, sunt cele două imperative ale producătorilor de televiziune. Gradul de transparenţă în modul de enunţare televizuală a unui „fapt” devenit ştire nu se reflectă în mod direct în gradul de adeziune a publicului faţă de respectiva viziune.
Considerăm însă că, dincolo de condiţiile de receptare, mai întâi acţionează „mediile” care opacizează succesiv faptul devenit ştire, adică discurs televizual, şi care reflectă gradul de „interpretare” a realităţii de către un emiţător, instanţă pluriformă: producător, editor, reporter. Transparenţa e deja „tulburată” fie şi numai de faptul că pentru anumite subiecte este ales un anume reporter şi nu altul pentru a transmite în direct, „de la faţa locului”, în timpul jurnalului de ştiri, deşi, de multe ori, corpul propriu-zis al ştirii este redactat de alt coleg. De exemplu, Cătălin Radu Tănase, reporter ProTv, a fost de multe ori „folosit” ca agent de performare a unei retorici a proximităţii spaţio-temporale, în cazul ştirilor „scandaloase”, conflictuale sau al celor care informează despre calamităţi: tonul spăimos, fluxul verbal torenţial, avalanşa redundantă a discursului amplifică orice ştire prezentată de reporter, făcând-o mai „fierbinte” decât este. E adevărat că retorica discursului său, care nu e neapărat una căutată ci, poate doar spontană, îl reprezintă ca personalitate, dar alegerea sa ca reporter al directului pentru acest gen de ştiri e o „mediere” deliberată.
Contractul de veridicitate poate fi analizat şi din perspectivă deontologică. Atâta vreme cât orice mediere implică un unghi de refracţie, a te păstra în interiorul imperativului „să spui adevărul” înseamnă, în ultimă instanţă, a nu trişa niciodată firescul evenimentului, al clipei devenită subiect de comunicare. Relativizarea se impune şi aici dacă definirea noţiunii firesc e nuanţată diferit de autoimpusele norme deontologice, variabile de la o ţară la alta.
Mediatizarea atentatelor de la New York, de la Madrid, a celor de la Londra etc. oferă adevărate studii de caz. Dreptul victimelor la demnitate şi la decenţă în durere impune de multe ori atenuarea atrocităţilor în imagini, fie ele fotografii de presă sau ilustraţie televizuală. Firescul evenimentului n-ar trebui să poată ocoli imaginile şocante, trupurile sfârtecate de explozia criminală. Şi totuşi…articolul jurnalistei franceze Veronique Brocard, intitulat L’Horreur a la une, sintetiza:
« Une photo, quatre utilisations. Les uns (comme El Pais) ont choisi de la montrer en couleurs, comme pour ériger, a travers la violence de ces corps ensanglantés, une mémoire immédiate de l’horreur. D’autres (Le Monde, The Independent) l’ont publiée en noir et blanc, la rendant ainsi plus supportable. Les troisièmes (Times, Daily Mail) ont préfère, tout en gardant la couleur, masquer le morceau de corps déchiqueté visible au premier plan, en le remplaçant par le gravier du ballast. « Ce détail macabre n’ajoutait rien à la photo », ont expliqué en substance les rédacteurs en chef, assumant ce trucage. Paris-Match, enfin, a passé l’image recadrée en couverture et plein cadre en pages intérieures, mais en se servant du titre comme cache.
C’est dire, une fois encore, que la question de la représentation des victimes d’un attentat est complexe. Montrer tout, un peu, pas du tout ? Chacun y va de ses convictions, de son devoir d’information, de son rapport à la violence et de celui supposé de ses lecteurs. „Il n’y a pas de règles définitives, assure Dan Torres, chef du service photo de Libération, qui a choisi de mettre en première page une autre photo, celle d’un jeune homme ruisselant de sang, mais en vie. On a voulu dire « voila la guerre », lui donner un visage. » Ce visage-symbole, comme tous les autres, aurions nous pu le voir si la bombe avait explosé en France ? Depuis le 15 juin 2000, toutes les victimes d’attentats reconnaissables sur une photo- qu’elles soient françaises ou espagnoles – peuvent, chez nous, porter plainte au nom du droit à leur dignité, et interdire toute publication. Comment alors aurions-nous montré la barbarie ? »
Reflectarea televizuală în România a atrocităţilor atentatelor a oferit dovada unei insensibilităţi faţă de posibilitatea atingerii demnităţii umane. Cu scopul „nobil” de a sluji interesul telespectatorului, Antena 1 a intrat în direct, în cadrul Observatorului de la ora 22.00, cu reporterul aflat la Peretu, localitate de unde aproximativ 200 de cetăţeni erau plecaţi în Spania la lucru. Din mijlocul oamenilor, reporterul Antenei 1 a relatat în direct despre starea psihică a familiilor, accentuând fără discernământ atmosfera de spaimă şi îngrijorare a oamenilor. Tonul angoasat, apocaliptic, repetiţiile din sfera semantică a „neliniştii” nu oglindeau doar realitatea, ci o amplificau, isteric. După relatarea reporterului, reportajul difuzat din studio n-a făcut decât să ilustreze cu secvenţe de imagini necomentate durerea paroxistică a unor mame, surori, soţii care aflaseră despre cei dragi că sunt printre victime. Reacţiile au fost filmate cu insistenţă şi în detaliu. Indecenţa voaieristă a camerei de filmat poate fi răspunzătoare şi de amplificarea realităţii, a reacţiilor, dar cert, se face vinovată de atingere a demnităţii umane, care înseamnă şi dreptul la intimitate în durere. Numai că durerea la televizor e întotdeauna spectaculoasă, generând o atracţie misterioasă prin apropierea de pragul paroxistic al emoţiilor, creator de sublim. În aceeaşi emisiune, Observatorul de la ora 22.00, s-a transmis prin telefon, în direct, de la Madrid, ultimele informaţii cu privire la atacul terorist, vorbind despre „bucăţile de cadavre” care se zăreau printre resturile unui vagon explodat. Dacă diferenţa între „cadavre” şi „victime” nu are pentru jurnalist nicio relevanţă, atunci reporterul nu mai este om, ci o maşinărie de presă. Ne-am referit intentionat la cazuri mai vechi pentru a nu da nastere la reactii polemice ori comentarii partizane, pentru ca nu avem in vedere doar modalitatea prezenta in care se relateaza, ci pe aceea cu care audienta romaneasca a fost, din pacate, obisnuita de mai bine de doua decenii.
Întrebarea pe care o ridicăm este următoarea: de ce o imagine este/poate fi considerată şocantă (şi, în consecinţă, prin reguli deontologice interioare, jurnalistul îşi asumă fie evitarea, fie modificarea ei), iar tonul reporterului, apocaliptic, angoasat ar fi mai puţin şocant? Linia punctată care separă tele-viziunea de tele-vizuină porneşte de la modul de practicare a acestei meserii care transformă informaţia într-o afacere: o poţi face cu conştientizarea unor valori umane, deontologice, care ţin seama şi de implicitul comerţ cu spiritul, cu modul de a fi al omului în relaţie cu sine, cu celălalt, cu lumea. Chiar orice poate deveni subiect televizual?