Secularizările averilor mânăstireşti au debutat în secolele XVI şi XVII în Anglia şi Franţa. În Ţările Române mari domnitori (Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu etc.) au donat mânăstirilor şi bisericilor multe resurse (în special funciare). La acestea, se adaugă importante moşii dăruite de mari boieri sau dregători. S-a ajuns astfel în situaţia în care Biserica Ortodoxă deţinea importante resurse funciare şi/ sau forestiere. Pe lângă aceste tipuri de resurse mai erau sub administraţie bisericească unităţi economice: cârciumi, mori, băcănii şi hanuri. Scopul iniţial al acestor resurse era de a proteja respectivele aşezăminte de vicisitudinile vremii şi a le asigura, astfel, trăinicia şi bunăstarea. De asemenea alte direcţii în care trebuiau folosite aceste resurse erau: pentru aziluri, şcoli, spitale, acţiuni caritabile etc.
Odată cu trecerea timpului, pentru a le spori faima şi prestigiul, unele dintre aceste lăcaşuri au fost închinate Patriarhiilor de Constantinopol, Alexandria, Ierusalim sau Antiohia sau unor mari mănăstiri aflate în Grecia (de ex. mânăstiri de la muntele Athos). Un alt motiv, deloc de negiljat, pentru care au fost închinate mânăstirile a fost dorinţa de a veni în sprijinul dăinuirii ortodoxismului în teritoriile aflate sub dominaţie necreştină (Grecia, Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim). Aceste legături au dus la apariţia unor supraveghetori greci care urmăreau, iniţial, modul în care erau administrate aceste resurse. Ulterior, odată cu instaurarea regimurilor fanariote aceşti supraveghetori s-au transformat în administratori. Aceşti egumeni aveau grijă să trimită fluxuri cât mai mari de resurse financiare peste graniţă. Se practica evaziunea fiscală şi, potrivit obiceiurilor vremii, aceşti egumeni aveau grijă sa îşi recupereze în scurtul timp cât deţineau această funcţie sumele investite pentru obţinerea ei.
În tabelul 1. prezentăm situaţia existentă în Muntenia şi Moldova în domeniul averilor mânăstireşti în urma statisticilor realizate sub conducerea lui Dionisie Pop Marţian şi a lui Costache Negruzzi în anul 1861:
Tabel 1.
1. Situaţia averilor mânăstireşti în Muntenia înainte de secularizare
2. Total Muntenia din care în administraţia mânăstirilor
3. Pondere (%)2 faţă de 1
4. Mod de exploatare a proprietăţilor bisericeşti
5. Regie proprie Clăcaşi Regie proprie Clăcaşi
6. cifre absolute
7. cifre relative
0 1 2 3 4 5 6 7
Terenuri (hectare )
5060365 1401449 27.69% 734706.5 666742.5 52.42% 47.58%
islaz
543558.5 249344 294214.5 45.87% 54.13%
arătură
341829.5 98763.5 243066 28.89% 71.11%
pădure
347262.5 347262.5 0 100.00%
fâneaţă
133041 36207.5 96833.5 27.22% 72.78%
grădini
24181 2126 22055 8.79% 91.21%
vie
11576.3 1003 10573.3 8.66% 91.34%
Mori
246
de apă
241
alte tipuri
5
Cârciumi
1469
Băcănii
136
Hanuri
115
Observăm că în Muntenia mai mult de un sfert din terenuri aparţineau mânăstirilor. Un alt aspect demn de remarcat este acela că, în unele cazuri, peste 90% din suprafeţele deţinute erau lucrate de către clăcaşi.
În ceea ce priveşte Moldova informaţiile statistice sunt mult mai sumare. Astfel suprafaţa totală agricolă a Moldovei era de 4388512 hectare . Din acestea 446370,2 hectare (10.17%) erau ale mânăstirilor închinate şi 533520,8 hectare (12.16%) aparţineau mânăstirilor neînchinate. Deci şi aici aproape un sfert din suprafaţă (22,33%) nu erau în sistemul laic de proprietate.
Însumate proprietăţile funciare ale mânăstirilor închinate erau în sumă de 1,01 milioane de hectare. S-au purtat discuţii şi s-au format echipe internaţionale de arbitraj între părţi. Iniţial, Legea secularizării averilor mânăstireşti adoptată de Parlament la 17/29 decembrie 1863 oferea pentru proprietăţile mânăstirilor închinate 80 milioane piaştri turceşti din care trebuia să se scadă suma de aproape 29 milioane piaştri turceşti care reprezentau datoriile egumenilor greci către statul român. În plus, statul român se obliga să investească alte 10 milioane de piaştri în construirea unei şcoli laice şi a unui spital în Constantinopol. De asemenea, cu această ocazie, erau secularizate şi proprietăţile deţinute de mânăstirile neînchinate dar aceasta se realiza fără despăgubiri.
Unul dintre motive era acela că nu se dorea emiterea, spre marile puteri, unui semnal care să indice xenofobie. Depăgubirea de 80 milioane de piaştri era echivalentul veniturilor obţinute prin administrarea acestor proprietăţi în patru ani. Nu trebuie uitat că, în compensare, se prevedea, pentru a nu lăsa aceste aşezăminte fără venituri, instituirea unui monopol conform căruia toate obiectele de tipul: calendare, lumânări, cruciuliţe, icoane etc. puteau fi produse şi/ sau comercializate doar de către instituţiile bisericii.
Un calcul simplu arată că suma pe care statul român se oferea să o plătească pentru cele 1,01 milioane de hectare era de 8,86 tone de aur. Aceasta înseamnă 8,78 grame aur pentru un hectar. Mult sau puţin? Răspunsul este greu de formulat. Pentru comparaţie, în aceiaşi perioadă (1867), SUA cumpărau de la Rusia întreaga suprafaţă a Alaskăi (170 milioane hectare) pentru suma de 7,2 milioane USD de aur (178,2 tone aur), aproximativ 4,24 cenţi (1,05 grame aur) pentru un hectar . În 1803 SUA au cumpărat de la Franţa teritoriul Louisianei (peste 207 milioane hectare) plătind 15 milioane USD, aproximativ 7,2 cenţi (1,79 grame aur) pentru un hectar.
Cert este faptul că negocierile au luat o turnură specific balcanică . S-au vehiculat sume de 510 milioane piaştri turceşti (55,94 grame aur per hectar) din partea reprezentanţilor greci. S-a acceptat (fără finalizare însă din cauza deselor schimbări şi răzgândiri ale despăgubiţilor) suma de 150 milioane piaştri (16,45 grame aur per hectar) plus un important comision pentru ambasadorul Marii Britanii care făcea parte din comisia de arbitraj. După toate aceste tergiversări şi negocieri, în final, statul român, în timpul primilor ani ai domniei lui Carol I, a considerat problema secularizării averilor încheiată, egumenii greci neprimind nici o despăgubire.