ACUM.TV

Am primit spre publicare un articol din partea domnului profesor Aurel Codoban, articol care reia discutia despre grupurile de prestigiu si pieta culturala din Romania, prin comentarea informata a mesajului cartii lui Sorin Adam Matei, „Boierii minţii: Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor”. De mentionat ca articolul domnului Codoban a aparut initial in revista „Idea arta + societate” #19 din Cluj, in cadrul rubricii „+”.

”
După polemică: despre “grupurile de prestigiu” şi “piaţa culturală românească”

Aurel Codoban

În vara ce tocmai a trecut o explozie discursivă din aproape nimic pare să fi invadat presa românească, nu numai cea culturală dar şi săptămînalele ori chiar cotidienele într-o inflamată polemică cu largă participare şi grele cuvinte. Poate să fi fost şi o lipsă de subiecte, dar din disproporţia răspunsurilor şi ambalărilor – care a şi dus la cele mai lamentabile şi neaşteptate texte semnate vreodată de Pleşu ori Liiceanu – e semn că ceva mai profund a fost cu siguranţă atins aici. Iar acest ceva profund, care merită discutat şi peste care, în fluenţa discursivă a invectivelor şi laudelor, s-a trecut cu prea mare uşurinţă, ţine într-adevăr de problema grupurilor de prestigiu şi de “economia” ori piaţa bunurilor simbolice. Poate că printr-o polemică, mai ales de epitete şi acuzaţii, s-a irosit în vara prea fierbinte o foarte bună ocazie de a discuta, nu atît despre oameni anumiţi, cît despre anumite structuri, obiceiuri şi atitudini din societatea şi cultura românească limitîndu-ne, cum spunea regretatul postmodernist Jacques Derrida „la mize impersonale sau de interes comun”.

Apariţia cărţii lui Sorin Adam Matei, Boierii minţii: Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor ar fi fost poate ocazia culturală potrivită pentru aceste discuţii (Nota: După cum, tot astfel, ar fi putut fi o ocazie favorabilă pentru punerea în discuţie a conceptelor de “piaţă liberă a ideilor” sau de “grup de prestigiu”. Pentru că n-a fost să fie, vom lăsa pentru o altă ocazie o critică a acestor concepte şi le vom întrebuinţa într-un sens larg, oarecum metaforic). Într-adevăr, multe dintre frazele textelor lui Pleşu sau Liiceanu, ca şi a celorlalţi implicaţi în polemică, o invocă sau îi răspund mai mult sau mai puţin direct. Ce spune de fapt Sorin Adam Matei? El constată că, deşi funcţionează într-o lume modernă, pentru a accede la pîrghiile puterii de diferite tipuri, intelectualii români se organizează în grupuri de prestigiu, tradiţionale, aristocratice, adică paramoderne, care se alimentează din valori ale societăţii tradiţionale. Astfel că intelectualii publici români devin „boierii minţii” deoarece formează grupuri care gravitează în jurul ideii de „predestinare” şi „alegere”, consacrată de privilegii dobîndite prin „chemare” sau „naştere” (simbolică) în casta intelectuală. Prestigiul, chiar dacă susţinut prin admiraţie publică, nu e cîştigat prin jocul pieţei ori alte mijloace democratice, ci e generat de accesul privilegiat la resurse intelectuale, de aură şi de „iluminare” (exemplul pe care îl dă Sorin Adam Matei şi care a inflamat suplimentar spiritele este acela al lansării lui Patapievici). Într-un grup de prestigiu identitatea e dată prin raportare la prieteni, maeştri, idei şi valori fixe iar meritul este acordat, nu cîştigat pe „piaţa liberă a ideilor”, ori este cîştigat numai întrucît a fost deja acordat (cam ca şi raportul între graţia divină şi mîntuire). Prin urmare, actul intelectual devine deplin şi efectiv (deci carismatic) numai dacă are loc într-un grup consacrat. Problema, după Sorin Adam Matei este că, deşi în societatea modernă intelectualul se află într-o situaţie de clasă „ocupîndu-şi poziţia şi reclamîndu-şi drepturile sociale prin cere şi ofertă”, în România de azi, care se vrea modernă, nu piaţa consacră producţia intelectuală, ci grupul de apartenenţă.

Pentru că noi toţi tindem să respingem din capul locului caracterizările negative relative la domeniile noastre particulare de activitate şi să acceptăm mult mai uşor ceea ce e formulat în termenii unei generalizări maxime, putem testa mai detaşat ideea lui Sorin Adam Matei raportînd-o la întreaga societate românească. Într-adevăr, tranziţia societăţii româneşti ne-a instalat într-o democraţie cu majorităţile gata constituite şi într-o economie în care grupurile de interese preexistau economiei de piaţă. Sloganul, uneori implicit, alteori explicit, scăpat de gura mai slobodă a unui ministeriabil, parlamentar sau “îmbogăţit de revoluţie” a fost: “Dacă nu noi, cine ? Dacă nu acum, cînd ?”. Venit în Romînia imediat după decembrie ‘89, Vladimir Tismăneanu exprima speranţa occidentală a constituirii mecanismului pieţei politice şi economice, adică a parlamentarismului şi economiei de piaţă, indiferent de aceste grupuri şi peste incorectitudinea funcţionării lor. Problema este însă că modul de constituire, istoria, are efecte asupra funcţionării, a alcătuirii mecanismului social, a structurii sociale. Drept urmare, România a cunoscut una din cele mai lente constituiri a unei economii viabile de piaţă.

Totuşi ceea ce a fost imediat vizibil sau s-a putut spune cu uşurinţă de la început despre societatea românească în general a părut să nu fie valabil despre cultura românească a momentului, despre „economia bunurilor simbolice”. Pentru că oricît de lucizi au putut fi unii dintre intelectuali, totuşi, cei mai mulţi s-au legănat cu iluzia romantic-idealistă că spirtul, cultura, valorile intelectuale înalte se află în afara contactului strîns cu societatea, cu structurile economice şi cu viaţa social-economică în general şi că sînt la adăpost de tarele societăţii româneşti şi îi pot chiar oferi o sursă de regenerare. Iluzie intelectuală previzibilă după excesul de marxism vulgar care făcea din “ultima instanţă” materialistă a analizei prima instanţă a explicaţiei. Dar iluzie impardonabilă pe termenul lung al experienţei unui deceniu şi jumătate de la “evenimentele din decembrie”.

Un exemplu în acest sens poate fi felul cum au funcţionat diferitele grupări academice, “boierii sau baronii” învăţămîntului superior românesc la alegerile de rectori din primele luni ale anului 2004. Într-adevăr, grupuri care au cîştigat – şi nu puteau să nu cîştige contextual – un relativ prestigiu prin exercitarea anterioară a puterii şi-au pregătit propria alegere sau propria poziţie de putere prin diferite subterfugii contrare regulilor după care chiar ei au fost aleşi iniţial (şi pe care, de altfel, le-au şi schimbat din timp !). La fel ca în cazul economiei, guvernul a reacţionat cu destulă încetineală şi numai în cazul unor abateri vădite din punctul de vedere al formei legale. Numeroase alte cazuri au rămas nesancţionate în numele aceleiaşi sacre alianţe dintre toţi actorii de diferite culori ai vieţii noastre politice, care se sfieşte să creeze precedente de aplicare riguroasă a legilor pentru că, nu-i aşa? “trec ai noştri, vin ai noştri”. Intelectualii, obişnuiţi să blameze de la înălţimea marilor valori cultural-spirituale “greşitele alegeri anti-democratice ale poporului”, au uitat – sau n-au îndrăznit !? – să se privească în oglinda alegerilor din propriile instituţii şi institute. Dacă ar fi fost mai curajoşi şi mai lucizi, ar fi acuzat mai puţin „norodul” şi ar fi încercat să se înţeleagă, admonesteze şi mobilizeze pe ei… (Am auzit că unii comentatori străini au făcut din alegerile de rectori din învăţămîntul superior şi din abaterile şi scandalurile produse de acestea un diagnostic asupra stilului general al alegerilor din România. Amuzant este însă să vedem că la alegerile locale poporul s-a situat pe o poziţie mai evoluată decît intelectualii, optînd în favoarea unor anumiţi candidaţi – desigur, poate nu totdeauna bine sau corect – dar totuşi cu promptitudine şi în numele unei exigenţe personale pe care intelectualii universitari le-ar putea invidia…) Desigur, învăţămîntul superior românesc are mulţi reprezentanţi excepţionali sau măcar cu realizări valoroase ori notabile după cum are şi oameni plini de curaj sau de o moralitate remarcabilă. Dacă îi asculţi pe fiecare în parte într-o discuţie personală, aproape toţi sînt nemulţumiţi de ceea ce s-a întîmplat… Dar ei nu-şi exprimă explicit şi public atitudinea şi nemulţumirile şi n-au ştiut sau n-au îndrăznit să facă să funcţioneze corect maşina de vot universitară…

Prin urmare, grupurile de prestigiu din cultură par, într-adevăr, să funcţioneze ca şi grupurile economice, conducerile unor întreprinderi sau grupări de afaceri, adică împiedică, prin simpla lor existenţă, funcţionarea normală şi corectă a mecanismului pieţei. Adică nu produsul validează personalitatea producătorului, ci personalitatea producătorului atribuie, prin semnătura validată de o apartenenţă la un anumit grup, o anumită calitate produsului. E adevărat că pe piaţa culturală producătorul intelectual intră, în aparenţă, ca un producător izolat. Dar faptul că aparţine unui grup îi ataşează un “brand” care îi face produsele mai “vandabile”. Şi reclama mai mult sau mai puţin gratuită îl însoţeşte preferenţial. La fel, premiile… Ceea ce, în chip paradoxal, nu garantează nicidecum că este şi citit sau, puţin mai mult decît atît, înţeles în ceea ce a vrut să spună. Pentru că cei care cumpără un astfel de produs fac mai degrabă un gest ritual, de achiziţionare a unei amulete proteguitoare în conversaţiile de obşte, sau de permis de acceptare într-un grup care se autoconsideră de elită, decît unul intelectual, de consum critic şi avizat.

Să nu fiu înţeles greşit: am o mare consideraţie pentru Pleşu şi Liiceanu şi îmi plac unele din cărţile scrise de ei. Pe de altă parte, grupuri culturale constituite prin inter-subiectivitate, prin adeziune la anumite valori, prin opţiune pentru un anumit stil, există şi funcţionează peste tot în occident.(După cum există şi coterii, „grupuri de prestigiu”, chiar „conspiraţii” şi „maşinaţiuni”, iar rolul lor e mai mare decît s-ar crede.) N-am, deci, nimic împotriva unor atare ataşamente sau asocieri inter-personale şi profesionale. Dimpotrivă, cred că mediul profesional şi cultural se constituie printr-o astfel de inter-subiectivitate. Dar inter-subiectivitatea profesională autentică funcţionează într-un cadru de reguli ale jocului normate de valoare sau încearcă să instaleze astfel de reguli, fiind în societăţile moderne favorabilă pieţei libere a ideilor. Adică nu funcţionează în propriul interes şi pentru propria promovare a grupului şi membrilor săi, ci pentru a crea un cadru larg de dialog cultural în numele unor valori unanim acceptate şi acceptabile, adică o „piaţă liberă a ideilor”. Cred, la fel ca Sorin Adam Matei, că actuala noastră cultură are mare nevoie de o inter-subiectivitate profesională modernă, care să o constituie instituţional şi care să facă să funcţioneze cultural piaţa ideilor şi să amendeze eventualele alunecări sau abateri valorice. Dacă ar funcţiona corect instituţional, atunci politica, economia şi cultura românească ar funcţiona plural, sau, cum se mai spune, democratic, şi ne-am afla într-o “societate deschisă”, de piaţă, nu într-o societate închisă prin prezenţa unor grupuri dominante, care dictează regulile instituţionale sau le pervertesc în favoarea lor.

Desigur, grupurile de prestigiu devin problematice numai în contextul vulnerabilităţii pieţei. Grupările culturale devin “branduri” prea puternice pe o piaţă culturală a bunurilor simbolice prea slabă sau pe cale de a se naşte. Între “boierii minţii” şi piaţa liberă a ideilor accentul a căzut poate prea mult pe “boierii minţii”. Dacă accentul în discuţii ar fi căzut mai mult pe piaţa liberă a ideilor, pe economia bunurilor simbolice poate am fi văzut că în mai mare măsură vinovat şi în mai mare măsură capabil de schimbare este comportamentul consumatorului intelectual al acestor bunuri simbolice, adică a intelectualului situat în afara oricăror grupări. Pentru că nu este vina grupului de prestigiu păltinişan că, pe măsură ce aderenţii se află pe poziţii tot mai îndepărtate de nucleul central al grupului, devin prozeliţi tot mai inflexibili şi recalcitranţi ai orientărilor acestui grup. Că, spre exemplu, filosofi care se află sau îşi doresc să se afle în proximitatea grupului sau al unora din membrii lui, nu consideră drept teze acceptabile de licenţă în filosofie cele despre Jim Morrison, sau despre efectele culturale ale internet-ului. După cum nu cred că sînt vinovaţi, ca grup de prestigiu cultural, nici măcar de impunerea unui anumit stil de a face filosofie sau cultură. Noica, pentru care am o imensă admiraţie şi căruia îi sunt îndatorat, a fost foarte rezervat la adresa calităţilor filosofice ale psihanalizei, structuralismului şi post-structuralismului şi insistent în a ne împinge spre filosofia germană, încă destul de conservatoare în acel moment. Detenţia şi ruptura în comunicarea cu Occidentul provocată de “lupta ideologică declanşată de războiul rece” şi, poate, mai mult decît amîndouă, o anumită opţiune filosofică personală, i-au fixat poziţia lui filosofică undeva între Hegel, pe de o parte şi Husserl/Heidegger pe de alta. Chiar dacă nu s-a sincronizat cu filosofia occidentală de ultimă oră, meditaţia lui onestă, autentică existenţial şi generoasă cu ceilalţi l-a salvat. Să nu-l judecăm, aşa cum prea adesea se face, din comoditatea noastră pe cel care, trecut fără vină prin puşcărie, a găsit curajul şi modalitatea de a-şi susţine ideile cu eficienţa formativă pe care o cunoaştem. Complicaţia cu discipolii este însă că ei devin „mai catolici decît Papa” în anumite opţiuni, aşa cum i s-a întîmplat lui Heraclit, cel care spunea că nu putem face baie de două ori în acelaşi rîu şi ai cărui discipoli tîrzii au susţinut mai apoi că nici măcar odată nu putem face baie în acelaşi rîu! Dar nici asta nu este problema. Ei pot refuza un anumit fel de a face filosofie ca discipoli ai lui Noica şi discipolii lor pot, la rîndul lor, refuza încă mai îndîrjiţi un anumit tip de filozofie cum ar fi postmodernismul. Complicaţia începe în momentul în care cineva care s-a format în contextul postmodernismului şi opţiunea lui personală de gînditor este postmodernismul nu îndrăzneşte să apere postmodernismul faţă de atacurile unora din grup în mod public deschis, în presă, pentru că îi este teamă să nu fie îndepărtat de grup, să nu fie marginalizat. Adică atunci cînd intelectualul nu mai optează pe piaţa liberă a ideilor conform propriei alegeri, ci conform unor alegeri impuse, în care, pe deasupra, nici nu crede. Ce să mai vorbim despre cei care optează numai din auzite, lăutăreşte, fără să ştie prea bine despre ce este vorba şi fără să-şi întemeieze opiniile pe o lectură măcar minimală…

În acest sens, probabil, filosofia românească începe mereu: pentru că grupurile de prestigiu şi reţelele de discipoli urmează mereu pe cineva – adică un absolut, o esenţă întrupată! – în loc să urmeze mişcarea critică a gîndirii cuiva. Grupările de prestigiu, la fel ca şi conducerile unor întreprinderi rămîn la vechiul tip de producţie, cea care le-a asigurat succesul, produc bunuri care nu mai au decît o restrînsă arie locală de desfacere, pe cale de dispariţie. De aceea filosofia românească reîncepe mereu: pentru că este nevoită mereu să recupereze „rămînerile în urmă” alergînd spre locul de unde alţii, din Occident, care au urmat mişcarea critică a gîndiri, nu pe cea adulatoare, a grupurilor ce înconjoară o personalitate ca într-o sectă esoteric-religioasă, au luat deja startul cu succes, cu mult mai înainte.

Am putea spune, cum o face Sorin Adam Matei, că instituţii culturale în care ar trebui şi te-ai aştepta să domnească cea mai pură democraţie, devin nişte feude închise şi autocratice. Că grupurile spirituale româneşti funcţionează neaşteptat de eficient social nu atît prin influenţă ideatică, formativă, cît prin promovare cultural-socială. Nu atît promovarea unor idei sau atitudini, cît autopromovare. Că acela care se află într-un grup de prestigiu şi controlează astfel mecanismului pieţei se postează singur, cu voie ori fără de voie, pe poziţia esenţei, împotriva devenirii. El, desigur, nu este omul recent, omul pieţei libere moderne a ideilor; el este omul esenţei întrucît apartenenţa la grup este în raport cu propria viaţă şi producţie culturală un trecut anistoric care-l constituie, o origine absolută. La el manifestările decurg din această esenţă şi pot fi greşite numai dacă ceva din afară le deturnează şi numai dacă el, nesupraveghindu-se, cedează exteriorului. Este felul în care, desigur în linii mari, a fost gîndit omul în filosofia greacă şi, în continuarea ei, în filosofia medievală. Dar în contextul României de astăzi, prin anacronism, această moştenire greacă devine un stil intelectual bizantin. Creştinismul a adus cu sine în modernitatea europeană – chiar şi într-o Românie care a boicotat ortodox istoria – şi partea iudaică a moştenirii: manifestarea divinităţii nu în esenţă, natură, cosmos, ci şi sau mai ales în istorie şi participarea omului, prin alianţă cu divinitatea, la creaţie. Datorită alianţei cu Dumnezeu pentru desăvîrşirea creaţiei, profetul iudeu, intelectual prim al credinţei creştine, este obligat să-şi asume individual valorile în care crede, să le fie fidel şi să lupte pentru ele acolo unde intelectualul de rit mandarinal bizantin moşteneşte de regulă o situaţie dată în prealabil şi conservă o relaţie de putere. Datoria profeţilor/intelectualilor moderni faţă de contribuţia la crearea acestei lumi este mai mare decît cea faţă de alte legături de putere, grup, familie etc.

Aceasta este originea omului recent al modernităţii, om al devenirii, nu al esenţei date în prealabil. De aici porneşte formula explicită a lui Sartre după care în cazul singular al omului existenţa precede esenţa. Acest tip de om, care devine ceea ce este, îşi constituie propria esenţă umană prin alegeri succesive, iar succesul lui cultural şi prestigiul intelectual care-l însoţeşte este cîştigat pe piaţa liberă a ideilor. El admite că poate greşi pentru că ceva ce părea important sau adecvat din perspectiva proiectului său se va dovedi mai tîrziu neimportant, neadecvat sau eronat. Tocmai pentru ca astfel de greşeli să nu-i constituie mai apoi esenţa el poate fi critic cu opţiunile sale anterioare şi se raportează deschis critic sau prin adeziune la opţiunile şi atitudinilor celorlalţi, într-un mecanism social colectiv de tipul pieţei libere a ideilor. Recunoaşterea propriilor greşeli sau critica nu sunt dezastruoase pentru că nu lovesc în esenţa lui, nu-i contestă calitatea, ci dimpotrivă, o îmbunătăţesc după formula creştină care vine din acelaşi cîmp semantic iudaic: „detestă păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos”. Suntem în istorie, ipostazele noastre anterioare, atitudini, idei, sunt un produs al istoriei şi sunt accidentale, nu rezultă din esenţa noastră.

Faptul că în cultura noastră grupurile de prestigiu, „boierii minţii”, funcţionează împotriva constituirii unei economii de piaţă liberă a bunurilor simbolice este consecinţa directă a faptului că nu opţiunile, valorile şi atitudinile individuale conduc la alegerea grupului aşa cum ar fi firesc, ci invers, alegerea grupului conduce la alegerea opţiunilor, valorilor şi atitudinilor individuale. De aceea rămînem mai degrabă intelectuali nici măcar greci, ci bizantini, adică mandarinali: pentru că legăm manifestările de esenţă, pentru că manifestăm obedienţi esenţa grupului în loc să participăm numai la grupuri care întruchipează esenţa opţiunilor noastre autentice. Dar pentru ca şi în cultura noastră, în economia noastră a bunurilor simbolice, “piaţa ideilor” să funcţioneze normal nu cred că soluţia este atît punerea în discuţie a grupurilor de prestigiu, cît o schimbare pe terenul actualei pieţe „monopoliste” a comportamentului intelectual al consumatorului în maniera revoluţiei paşnice a lui Ghandi. Ar fi adică nevoie de un consum critic al produselor culturale, care să ne ferească de E-uri, de coloranţi publicitari, de aditivi de grup şi de conservanţi tradiţionalişti vetuşti. Ar fi nevoie mai întîi de toate ca intelectualul român să citească ceea ce îl interesează şi îl priveşte, cărţi şi reviste şi să comunice cu ceilalţi intelectuali, să înceteze să fie autist. Dar să comunice autentic intelectual, adică critic: să-şi descopere mai întîi propriile opţiuni, să devină conştient de ele şi să nu recurgă la ipocrizii: să spună că regele e gol dacă-l vede gol sau să admire pe temeiul propriei adeziuni. Să nu cedeze ucigătorului convenţionalism al atitudinilor şi afirmaţiilor care delegă altora propriul simţ critic: comunismul atît de acuzat de uniformitatea opiniilor a dispărut, dar unanimitatea a rămas în paginile revistelor culturale aproape identică. Să şi le asume numai pe cele trecute prin propriul simţ critic şi să nu-şi împodobească fals simbolic existenţa cu idei, valori şi atitudini care nu sunt organic ale sale, în care nu crede. Să ţină atît de mult la idei şi atitudini încît să le exprime în public indiferent de riscurile de care se teme acum. Desigur, ideal ar fi ca grupurile culturale de prestigiu să modeleze gusturile şi atitudinile intelectualilor consumatori de cultură într-o astfel de direcţie critic intelectuală. Dar dacă asta nu se întîmplă, consumatorii înşişi trebuie să-şi schimbe comportamentul. Pentru aceasta, soluţia poate fi, cred, cea pe care Sloterdijk o propune, apropo de „desconsiderarea masei”: omul de masă trebuie învins în fiecare din noi, spunea el. La fel în ceea ce priveşte „boierii minţii”: intelectualul bizantin mandarinal al culturii actuale de la noi trebuie învins, mai degrabă decît în grupurile de prestigiu pe care le constituie, în primul rînd în obiceiurile noastre intelectuale bizantine, adică în noi înşine!

Acest articol a fost publicat luni, 23 mai 2005 la rubrica Social.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.