Fusese o zi agitata ca oricare alta… de fapt ca
intreaga-mi viata de pana atunci… niciodata nu am
facut ceea ce voiam sau nu de fapt, de prea putine ori
ceea ce am simtit sau nu.. ci doar ceea ce trebuie!
Trebuie devenise stapanul meu..de prea mult timp.
Noaptea se anunta la fel de tumultoasa, si nu din
pricina unor evenimente neprevazute, ci doar prin
prisma gandurilor mele, ganduri ce nu mi dadeau pace
nici in miez de noapte.
Deja… trei ceasuri trecute de miezul noptii… somnul
intarziase demult ….. am inceput sa revizuiesc in
minte prioritatile de a doua zi….
…M-am vazut deodata.. EU… si cu siguranta eram
eu.!.eram o piatra…alb-verzuie..frumos slefuita… in
cadere libera….aveam o viteza ametitoare…imi faceam
drum, mai bine zis spintecam perdeaua deasa de apa a
cascadei.. de pe marginea careia cazusem probabil.
Eram eu, eram o piatra frumoasa, rece, dura si
taioasa, mi-o confirma geamatul apei sfasiate.
Stiam ca odata ajunsa jos… aveam sa devin alte zeci de
pietricele alb-verzui, poate la fel de frumoase, ..
dar ce conta…nimic nu mai conta… eram parca intr o
cursa imaginara.. si eu trebuia! ( din nou!) sa ajung
acolo inaintea tuturor…
Ceva mai incolo, in apropierea mea, intr-alta
dimensiune parca, pe un fir de apa verzui, in culoarea
semintelor de pin, se formase o picatura, un strop
ancestral, asa il percepeam eu…era si el tot alb-
verzui, seminte de pin…Freamatul lui imi dadea
senzatia ca se misca.. si totusi…era mult prea lent…o
miscare imposibila.. atemporala.. un strop ancestral…
Frame-uri consecutive au inceput sa mi se deruleze in
minte: imaginea mea in cadere , in iuresul apei
/ imaginea acelei picaturi ancestrale, ce prindea
proportii cu fiecare secunda a MEA, si totusi… nu se
clintea din loc..
Tensiunea atinsese apogeul, ma apropiam vertiginos de
momentul deznodamantului, si … nici o umbra de teama…
Am deschis ochii, uimita. Atipisem! Visasem!
A fost un vis… nu n-a fost un vis ma contrazicea
SINELE… asa e, mi-a suflat si EU-ul, a fost mult prea
real, mi-am indreptat atentia catre SUPRAEU, acesta
pastra tacerea…avea sa judece mai tarziu…cand mintea
se va limpezi.
Ma simteam linistita, asa cum nu mai simtisem de atat
de mult timp, eram impacata, acum stiam ce aveam de
facut. Traisem o mie de ani, ma razboisem secole de-a
randul cu mine insami, cautand mereu acel ceva, ceva
ce nu stiam , nu cunosteam… acum aflasem, ma
intalnisem cu el, destinul , in culoarea semintelor de
pin…
Mi-am dat seama ca evoluam in viata de zi cu zi, asa
cum trebuie, asa cum se asteptau ceilalti de la mine!
Evoluam cu o viteza ametitoare…. Asa cum trebuie! Dar
nicidecum asa cum simteam….cu toate ca el , destinul,
imi daduse atatea semne… refuzasem cu incapatinare sa-l ascult…evitasem sa-l intalnesc atata vreme…
Destinul meu…. in culoarea semintelor de pin….
…veni concluzia judecatorului suprem: SUPRAEU-ul.