Alina Şerban, foto: Vadim Ghirda
Alina Şerban (n.1986) este o actriţă de etnie romă hotărâtă să lupte prin mijloace proprii împotriva discriminării minorităţii din care face parte. A pornit singură pe un drum dificil. Dacă la început nu credea nimeni în visele ei, treptat Alina a reuşit să găsească oamenii potriviţi pentru a realiza un spectacol de teatru impresionant: „Declar pe propria răspundere”. Am discutat cu Alina despre etapele şi dificultăţile proiectului.
Valentina Iancu: În momentul în care ai ales actoria aveai în minte să faci activism prin arta ta sau să te îndrepţi spre zona teatrului clasic?
Alina Şerban: Ideea cu artistul care face ceva pentru societatea în care trăieşte mi-a venit în New York, unde am intrat prima dată în contact cu acest fel de exprimare. Înainte nu mi-am pus problema. Şi sincer, tot ce auzeam de la profesorii mei despre tangaProject era eminamente negativ. Ni se spunea că: „sunt nişte ciudaţi care aruncă cu iaurturi în public”. Şi bineînţeles, eu eram reticentă, ca şi colegii mei de altfel. Evident, când eram în facultate îmi imaginam că mi-ar plăcea să joc şi eu în diferite locuri consacrate. Acum mi se pare mult mai important contactul direct cu oamenii. Iar piesa Declar pe propria răspundere, având un mesaj social, vreau s-o duc în medii informale, din cele mai diverse, să ajungă la cât mai mulţi oameni din toate categoriile. Şi bineînţeles, în comunităţi de romi ca să îi încurajez şi pe ai mei să caute forme să se exprime. Trebuie să facem ceva unii pentru alţii. Şi îmi place mult că piesa se pretează la orice fel de spaţiu, practic poate fi jucată oriunde.
VI: Crezi că arta mai poate avea un impact atât de puternic încât să schimbe oamenii? Şi particularizând pe cazul spectacolului tău, crezi că poţi să ajuţi unii oamenii să scape de clişee?
AŞ: Da, sper! De fapt, cred că îi poate determina să înceapă să-şi pună întrebări. Asta e ceea ce mă motivează să merg mai departe în ceea ce mi-am propus.
VI: Bănuiesc că e dificil să te joci pe tine, să-ţi expui viaţa, gândurile. Cum ai ajuns să faci o piesă despre tine?
AŞ: Ideea o aveam în mine de ceva timp. Dar ştii cum este, trebuie să ai o anumită conjunctură în viaţă care să îţi confirme faptul că acum e momentul. Şi conjunctura a fost colaborarea mea cu IRAF (International Romani Art Festival). Eu făceam pe stradă un street-performance bazat pe proverbe discriminatorii, l-am făcut în parcul Tineretului, pe lângă Bucureşti şi în multe alte locuri. Am vrut să îl duc la IRAF, dar nu au fost bani pentru cinci persoane şi Adrian Voichiţescu mi-a sugerat să fac eu singură ceva. Eu aveam ideea asta în stare latentă de mult timp aşa că am hotărât să încerc să găsesc cea mai bună formă să mă exprim. Spectacolul pe care îl joc astăzi a avut mai multe etape. Am lucrat mult până să ajungă în forma pe care o joc acum la Teatrul de luni de la Green Hours. Am vorbit cu mulţi oameni despre ideea mea, am căutat sfaturi şi soluţii şi puţini m-au luat practic în serios. La un moment dat l-am întâlnit pe Bogdan Georgescu. Bogdan mi-a dat primele sfaturi utile într-un mod concret pentru o metodă de lucru în dezvoltarea poveştii mele personale. Mi-a spus să mă înregistrez povestind. Ramona Iacob mi-a mai dat alte câteva indicaţii. Şi am construit treptat din amintirile mele momente, imagini, poveşti. Aşa că prima formă a spectacolului, care a fost prezentat la IRAF era practic o povestire. Eu stăteam în mijlocul oamenilor şi le povesteam. Mă simţeam stângace şi aveam foarte multe emoţii. Mie îmi devenea evident că sunt lacune, că nu scrisesem un text suficient de bun. Vedeam lipsurile dar nu ştiam încă ce va urma. Tot ce ştiam clar este că îmi doream să văd proiectul acesta reprezentat potrivit. Deşi am latura asta amuzantă şi lejeră eu reuşesc mereu să fac ce propun. Şi cred în asta.
VI: Practic care au fost etapele dezvoltării piesei? Şi ce alte metode de auto-documentare ai folosit.
AŞ: Am avut trei etape mai importante, concretizate în trei spectacole cu aceeaşi idee dar cu structuri net diferite. Slumdog Roma; Două săptămâni, maxim o lună, poate şase ani şi Declar pe propria răspundere. Cred că cel mai important instrument în documentarea mea l-a reprezentat jurnalul, unde mi-am notat tot timpul evenimente importante, sentimente. Practic tot. Eu de când mă ştiu am avut jurnal. La începutul foii scriam că sunt foarte tristă şi nu am de nici unele şi apoi când dădeai pagina erau lucrurile mai luminoase. Asta a fost terapia jurnalului pentru mine, care acum m-a ajutat să privesc în urmă şi să rememorez în detaliu. Pentru că memoria este selectivă. Jurnalul a fost o formă de eliberare atunci şi totodată de inventariere. Erau probleme şi situaţii pe care nu aveam cui să le povestesc. Eu sunt o persoană sociabilă, dar erau oameni de vârsta mea cu care nu puteam să discut despre problemele mele şi era greu.
VI: După ce te-a îndrumat Bogdan Georgescu să faci interviuri cu tine, care a fost forma în care ai adus spectacolul?
AŞ: Am jucat la IRAF un fel de repetiţii cu public, un dialog deschis. Era o poveste, sau mai multe poveşti destul de nefinisate. Apoi a venit Eric Trules, actor şi profesor american, şi m-am dus la workshop-ul lui, un atelier de solo-performance pornind de la istoria personală. El mi-a împământenit ideea că fiecare viaţă este excepţională şi merită povestită. Şi este important să ai contact cu multe poveşti, pentru că înveţi, selectezi şi te formezi ca persoană şi aflând poveştile şi experienţele altora. Practic piesa Declar pe propria răspundere este modul în care eu le dau oamenilor povestea mea, experienţa mea. Să înveţe ce pot din ea. Workshopul cu Eric a fost exact ce aveam nevoie în acel moment. După workshop am transformat povestirile pe care le făcusem anterior în monoloage. Mi-au ieşit destul de militante şi aşa am jucat spectacolul ulterior. Dar aveam emoţii enorme.
VI: Dar presupun că mediul de la IRAF îţi era familiar şi asta cred că ajută.
AŞ: Da, eu eram copilul festivalului. Voichiţescu mi-a dat libertate, ştiam că am voie să greşesc, pot să mă exprim cum simt. Şi asta mi-a dat multă forţă.
VI: Şi ce feedback ai primit?
AŞ: După piesa au venit mulţi oameni cu lacrimi în ochi să mă felicite. Cred că a avut un impact puternic şi bun. Să-ţi povestesc ceva amuzat. Când am jucat a doua oară la festival (IRAF) la Timişoara, într-o sală de spectacol foarte mică simţeam o răceală din partea publicului din primele rânduri. Aveam senzaţia că mă privesc cu suspiciune, dar am încercat să nu mă gândesc la asta. M-am concentrat cu greu să nu îi observ şi să îmi fac treaba de actriţă. La final m-am uitat direct la public când am spus „Sunt Alina Şerban, sunt de etnie romă şi nu vreau să mă tratez”, şi toţi oamenii aveau lacrimi în ochi, inclusiv cei din primul rând care păreau destul de reticenţi la început. A fost foarte impresionant pentru mine şi eu am plâns. După piesă exact cei din primul rând au venit la mine să-mi spună: „I was so in your story even if I didn’t understand your language”.
VI: Simpatic. Mă întreb de ce au venit la o piesă într-o limbă pe care n-o înţeleg.
AŞ: Da, nu ştiu. De atunci mulţi îmi spun să traduc spectacolul şi în engleză. Pentru că nu merită limitat la un singur spaţiu geografic. Percepţia discriminatorie a minorităţii rome apare în multe societăţi, chiar şi acolo unde oamenii nu au văzut niciodată romi.
VI: Festivalul se face şi la Cluj anul acesta. O să duceţi Declar pe propria răspundere acolo?
AŞ: Am vrea, dar să vedem pentru că sunt probleme cu banii. Eu niciodată nu am fost plătită pentru ce am lucrat la festival, dar acum s-a schimbat situaţia pentru că nu mai sunt singură. Acum suntem o echipă, nişte oameni care am lucrat cot la cot în acest proiect, cu acelaşi interes. Şi mi-e ruşine faţă de oamenii aceştia care s-au implicat cu atâta dedicare să-i pun să lucreze gratuit. După ce-a de-a doua reprezentare de la IRAF m-am întâlnit cu David şi am început să lucrez cu el şi forma actuală a spectacolului este rezultatul unei munci de echipă.
VI: David Schwartz mi se pare cea mai potrivită alegere, pentru că îl preocupă discriminarea şi este unul dintre puţinii oameni care înţeleg în profunzime subiectul. Reuşeşte să echilibreze un discurs pertinent despre minorităţi.
AŞ: Exact asta am vrut. Eu mai aveam amici regizori, dar fie nu erau pasionaţi de subiect, fie nu înţelegeau în profunzime tema. Cu David a fost altceva, pentru că ştiam deja ce lucrează şi ce preocupări are. Lucrul cu David a venit aşa ca o mănuşă. Îmi pare rău că nu avem filmări din perioada în care am lucrat la spectacol. Au fost momente când plângeam toţi trei (eu, David şi Alice). Am reuşit să mă obiectivez greu, de fapt ei au reuşit. Să elimini nivelul personal şi să transmiţi mesajul către public este foarte greu. Mie cel puţin mi-a fost foarte greu. Textul actual al piesei a fost prelucrat împreună cu David Schwartz şi Alice Monica Marinescu. Eu scriam şi ei încercau să găsească metode pentru obiectivare. E bine că niciodată nu e perfect.
VI: Am observat că este work in progress. Între cele două reprezentaţii pe care le-am văzut eu sunt mici diferenţe, subtile evident, care arată clar că piesa s-a perfecţionat în mers.
AŞ: Da, is getting better and better. Şi pentru mine este ciudat, pentru că e prima dată când joc acelaşi spectacol de mai multe ori, experienţa e complet nouă. Şi sunt momente grele, pe care le retrăiesc de fiecare dată, mă dor de fiecare dată. Cu excepţia lui Cătălin Rulea, care face muzica şi nu ştie oricum textul pe din-afară, deci nu poate să mă ajute, sunt practic singură pe scenă. Dar nu am vrut să fie lejer pentru mine, am preferat să fie relevant pentru public. Impactul unei piese lejere e clar redus.
VI: Crezi că un anume rol în percepţia spectacolului de teatru îl are şi cinematograful? Din punctul meu de vedere cinematograful a declasat cumva teatrul, are impact mult mai mare pentru că are avantajul de-a se folosi de tehnică pentru a multiplica efectul artei.
AŞ: Da, asta cred şi eu. Şi tocmai din cauza asta mi-ar plăcea la un moment dat să lucrez şi un film cu acelaşi subiect.
VI: Asta era următoarea întrebare.
AŞ: (râde) Nu ştiu exact cum, cu cine, ce… Dar în mine există dorinţa de-a mă adresa şi publicului care merge la filme. Pentru că am observat la mine cât de mult mă impresionează să văd documentare despre romi. În spectacol eu creez imaginea prin cuvinte, filmul m-ar ajuta să o ofer direct, astfel percepţia ar fi mult mai puţin subiectivă. Eu creez imagini, dar fiecare vede ce vrea. Vizualul cinematografului te apropie chiar mai mult decât de poveste.
VI: Am văzut că ai început deja un proiect mic, interviurile pe care le-ai făcut împreună cu Vlad Petri.
AŞ: Da, mi-am dorit enorm să ajung în licee, să vorbesc cu elevii, să aud ce cred liceeni. Îmi place ideea de film documentar. Acum simt că îmi lipseşte exact partea aia tehnică, cum reuşeşti să obţii un grant pentru asta, cu cine trebuie să lucrez. Sper să reuşesc să fac asta în viitorul apropiat.
VI: Citeam în Evenimentul Zilei că vrei să pleci la Londra, la un master.
AŞ: Da, acesta este un alt proiect. Sunt un pic confuză, nu aş vrea să plec şi să întrerup spectacolul, dar în acelaşi timp am nevoie să mă perfecţionez. Aşa mi se întâmplă tot timpul, fac foarte multe lucruri şi nu ştiu cum să mă împart, pentru că îmi place să dau totul din mine atunci când mă implic într-un proiect. D-asta dacă mă întrebi ce fac în septembrie cu acest master, nu ştiu pentru că nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Ştiu să lucrez pentru prezent şi să îmi fac foarte multe planuri pentru viitor. Dacă aş mai avea mai multe Aline, mi-ar fi mai uşor.
VI: Păi formează mai multe Aline, trebuie să găseşti actriţe de etnie romă, şi nu doar actriţe chiar şi oameni cu alte preocupări, care să prelucreze alte poveşti personale.
AŞ: Da, şi asta vreau să fac. Să văd peste ani o culegere mare cu poveşti ale romilor.
VI: Într-o societate normală majoritatea se îndreaptă spre minoritate, aici nefiind o societate normală poate funcţionează invers.
AŞ: Da, exact. Vorbeam cu un amic francez, mai în glumă mai în serios, dacă despre Basarabia se scrie că e pământ românesc, despre romi ce să spunem? Noi suntem aici, facem parte din sistem!
Mult succes, domnisoara Alina Serban.