Vineri, inainte de weekend, nunta printului William cu aleasa sa, Catherine, a fost, pentru foarte multi, un prilej minunat si care nu a dezamagit, de a evada din peisajul sordid, din monotonie. Ne-am invelit ochii in culori si in flori, ne-am limpezit privirile vazand oameni care sunt cu adevarat fericiti in iubirea lor, desi drama Printesei Di staruie in inima oricui. Emotiile sincere, zambetele, bucuria oamenilor de pe strazi atat de mandri si fericiti nu au corespuns in micimea cenusie de aici. A fost printre putinele dati in care am stat cu ochii indreptati spre ecan vreme de ore fara a obosi, fara a ma enerva, fara a avea impresia ca pierd vremea. In fapt, recastigam timp: timpul pe care l-am pierdut stand in acest cenusiu al unei Romanii care isi refuza mereu sansa de a se schimba in bine. Raul e adanc si ne imbatraneste pe toti. Este cu atat mai dureros in acest anotimp. Primavara e, de obicei, aducatoare de sperante, intareste si umple de entuziasm pana si sufletele amortite in tacerea rece a iernii, aduce o picatura de roua si de fericire. Ce poate fi fericirea? Oare nu chiar aceasta plutire printre frunze, muguri si flori in mierea luminii sorale?
Primavara aceasta a inceput tarziu intr-un Iasi obosit si trist. E un Iasi care ramane vesnic al zilei de ieri. Toata lumea vorbeste despre ce a fost, despre trecut, despre ce a insemnat acest oras pentru Romania. Nici macar acest trecut pretios nu se mai pastreaza. Majoritatea cladirilor valoroase si vechi sunt invelite de ani buni in hainele negre ale unei renovari fara sfarsit intrevazut. Strazile, indiferent ca sunt ale periferiei ori ale centrului, sunt adevarate transee. Gropi imense, cratere in care se rup masini, praf, gunoi, cersetori, caini vagabonzi acopera orice incercare a naturii de a infrumuseta putin viata noastra si a urbei. Simbolul orasului, Palatul Culturii, peticit cu schele si o tinichea tipatoare pe o parte din acoperis, face eforturi sa se mai vada…Se mai poate zari doar daca cineva se indreapta spre el direct, dinspre Stefan cel Mare si Mitropolie. In rest, a fost picurat, pana la disparitie, in cladiri moderne eterogene si stupide ce il inconjoara – toate fac parte din „celebrul” proiect Palas ce a incantat candva locuitorii printr-o macheta promitatoare si care acum ii ingrozeste pe toti. Nimeni nu poate recunoaste ceva din macheta initiala. Centrul orasului a devenit o uriasa groapa din care ies betoniere, camioane, distrugand toate strazile din jur, incurcand un trafic aiurit, croit dupa logica politistilor, dar e o groapa in care intra, in schimb, multi bani…si dispar…fara a lasa ceva valoros ori frumos in loc. Nu exista nicio armonie arhitecturala, nici o grija pentru a proteja structura de rezistenta a Palatului…Cetatenii din zona sunt sacrificati in blocurile ce se hurduca sub macarale si sunt sortite intunericului nu doar in timpul zilelor pline de colb, moloz si pietre, dar si in noptile in care penele de curent de ore intregi lasa oamenii prada orbecaitului prin amintiri din vremea lui Ceausescu…Pare greu sau usor de crezut – depinde de doza de optimism a fiecaruia, dar e sigur ca nici cei mai zelosi in a spera nu ar putea iesi cu o fata limpede, bucurata spre a se intalni cu vecinii, ori cu alti locuitori intr-o izbucnire spontana de fericire a participarii la un eveniment ce amuteste tristetea. Iasi – oras al norilor negri, al pasarilor ce nu se mai pot inalta, al fructelor ce merg inapoi catre samburi si al fluturilor ce redevin omizi. Plansetele si privirile noastre disperate strabat doar o tacere in care bem cel mai lichid intuneric curs chiar din lacrimile noastre. Noi nu ne putem bucura…pentru noi. Ne-am bucurat azi pentru ei, Catherine si William, pentru Londra, pentru Anglia care isi canta in fanfare istoria si o pastreaza in rosiile miscari de tunici, trasuri si palarii. Traditie si stil – un trecut pe care se sprijina o noua familie, o noua viata. Sa le fie viata frumoasa!