Publicam in rubrica Polemica a publicatiei electronice ACUM – editia nr 20, articolul „Familia industriala”, semnat Corina Bistriceanu.
Cristi Pantelimon
Redactor sef „Polemica”
Editor ACUM
Familia industriala
Corina Bistriceanu
Epoca modernă se naşte odată cu Iluminismul sau chiar mai devreme, cu orgoliul umanist al Renaşterii. Revoluţia franceză va fi erupţia definitivă a noii epoci, echivalentul unui paricid, căci alungarea sau omorârea nobililor poate echivala cu renegarea părinţilor, conform ordinii feudale familiale, în care regele este echivalentul tatălui pentru vasalii săi. În timpul Convenţiei mai ales, prioritatea era protecţia cetăţenilor de eventuala tiranie a familiilor şi a Bisericii. Statul a limitat, de atunci şi până astăzi, controlul familiei sau al Bisericii asupra individului, tocmai spre a-şi consolida propria influenţă. Statul, care este garantul drepturilor individuale şi primul interesat în afirmarea acestora, urmăreşte încurajarea tipului familiei conjugale şi limitarea oricărei forme de autoritate paternă.
Revoluţia industrială a marcat sfârşitul familiei patriarhale, extinse. Ea consacră, în acelaşi timp, şi un debut, al apariţiei unui hibrid al grupului familial, pe care îl vom denumi familia industrială, în fapt o formă denaturată a conceptului familiei clasice.
Atomul familial
Înainte de a-şi pierde cu totul funcţiile specifice (ne referim mai cu seamă la acelea de preluare, sporire şi transmitere a unor patrimonii specifice înrudirii prin filiaţie), familia devine, încă din timpul Renaşterii, nucleară, atomistă sau conjugală. Rolul său de matrice a societăţii este uzurpat printr-o diviziune socială sau instituţională a muncii, în cadrul căreia serviciile sociale se vor substitui funcţiilor familiale. Asigurările sociale, casele de alocaţii familiale şi pensii, şcolile şi instituţiile paraşcolare (tabere sau colonii de vacanţă, cluburi ale copiilor şi tinerilor) asigură un model nou de reproducere socială. Cu alte cuvinte, în era modernă, societatea are ambiţia de a se perpetua în afara controlului familial. Reproducerea socială este una raţionalizată la maximum; ea respectă programele şi graficele progresului social. Trecutul este renegat în numele unui viitor al cărui autor este raţiunea umană. De la idealizarea trecutului, a originilor, se face trecerea decisă spre idealizarea viitorului proiectat.
În societatea din afara familiei, în care individul este tot mai “integrat”, el nu se mai legitimează prin prestigiul la care îl îndrituieşte apartenenţa sa familială, ci prin competenţa profesională, economică sau socială pe care o poate susţine. În ultima vreme, valorile economice le depăşesc adesea pe cele pur sociale (prestigu, statut, recunoaştere publică).
Secularizarea vieţii familiale
Un alt domeniu supus secularizării este căsătoria, care, începând cu anul 1792, trebuie să aibă loc în prezenţa unui înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. Dacă, în Evul mediu, căsătoria era mediată prin prezenţa şi cu binecuvântarea liturgică a unui preot, art. 7 al Constituţiei din 1791 prevedea că “legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil.” Starea matrimonială devine “stare civilă”, nu întrucât mai este echivalentul unei poziţii sociale (ca în societăţile tradiţionale) sau o definiţie consacrată religios (biserica creştină), ci pentru că este garantată de legalitatea civilă. Autoritatea publică va lua, aşadar, parte activă la formarea familiei începând cu Revoluţia franceză. Statul va impune condiţiile în pentru încheierea căsătoriilor, adopţia, acordarea de drepturi copiilor naturali, exercitarea autorităţii paterne, divorţul. În 1790 se intituie chiar un tribunal de familie, pentru salvarea victimelor tiraniei familiale; el va fi totuşi suprimat în 1796, dar statul îşi va păstra dreptul de a limita autoritatea paternă în materie de dezmoşteniri, de exemplu. Aceste tribunale renasc în vremea noastră, decizând scoaterea copiilor de sub tutela părinţilor în cazul în care acesta acuză tratamente nedrepte. Aberaţiile la care se ajunge în cazurile copiilor care hotărăsc să divorţeze de părinţi sunt enorme.
Autorii studiilor de sociologie modernă acuză adesea inerţia de natură cutumiară a dreptului care nu se adaptează îndeajuns de rapid schimbărilor de idei şi moravuri, impunând încă familiilor vechile structuri normative caracteristice organizărilor patriarhale. Astfel, “discriminarea” celor care trăiesc în concubinaj, a celor divorţaţi, a copiilor naturali, interzicerea avortulului, exercitarea autorităţii părinteşti chiar şi după părăsirea căminului de către copii, atribuirea poziţiei de şef al familiei bărbatului sunt, se spune în asemenea studii, tot atâtea relicve ale unei concepţii vechi, retrograde, neadecvate imperativelor vieţii moderne. Sociologii numesc acest decalaj “întârziere culturală” (cultural-lag); el se manifestă prin supravieţuirea “miturilor” sau reprezentărilor patriarhale (cuvântul mituri desemnează, de această dată o realitate degradată, himerică) în cadrul ierarhiilor sexuale şi generaţionale care pun piedici emancipării femeilor şi copiilor. Întrebarea evitată în această discuţie este “La ce serveşte emanciparea?”. “Familia, se spune, are o întârziere de secole faţă de evoluţia economică”. Este normal, câtă vreme această evoluţie a avut loc în afara şi împotriva familiei, căci societatea schimbului pretinde singularizarea şi diferenţierea intereselor drept condiţie obligatorie a competiţiei şi, deci, a creşterii economice.
Nici sincronizarea vieţii familiale cu ritmul industrial al societăţii moderne nu s-a manifestat la fel la toate categoriile sociale. În păturile urbane, proletarizate, lipsa moştenirii patrimoniale (mobilă sau imobilă) elibera individul de dependenţa de cadrul strâmt familial pentru a-l supune unei noi dependenţe, de “sistem”, adică de salariu, de nevoia găsirii unei locuinţe acceptabile în condiţiile crizei urbane a locuinţelor, de sistemul de creditare al băncilor, de serviciile sociale etc.
Demolarea “miturilor” familiei clasice înseamnă, de fapt, substituirea lor cu mitologia “sistemului” social, aparent mai puţin represivă pentru tendinţele individualiste dar, în fapt, mult mai nocivă pentru integritatea naturală şi morală a acestuia, de vreme ce operează prin izolarea şi insecurizarea cronică a omului.
Dominaţia vârstei tinere
În secolul al XIX-lea, copilul devine centrul familiei. El este obiectul unei investiţii nu numai afective, dar şi economice, educative şi existenţiale. În noua ordine seculară, istorică, copiii sunt viitorul, modul de a lupta împotriva timpului, garanţia singurei supravieţuiri posibile. (În antichitate, în Evul mediu, urmaşii nu erau “soldaţi” înrolaţi în războiul declarat de umanitate timpului, ci continuatorii unei spiţe de neam; ei nu erau rupţi din timp, ci integraţi concepţiei continue asupra acestuia.)
Grupul familial trebuie să se conformeze “cererii” impuse de ritmul de dezvoltare stabilit. Evoluţia societăţii trebuie să răspundă întru totul cadrelor anticipate prin predicţii raţionale. Într-o asemenea orientare futuristă, familia nu mai reprezintă o pepinieră a valorilor sociale, ci doar una a reproducerii biologice. Copiii devin persoane sociale, iar pe seama controlului educaţiei lor începe bătălia între mediul familial tradiţional şi acela al aşa-numitelor “servicii sociale”. Ei sunt miza progresului, iar societatea care se construieşte perpetuu trebuie croită pe măsura lor, se spune. De fapt, ei sunt cei care trebuie să răspundă “imperativelor” noii ordini, de la care ataşamentul exagerat pentru valorile tradiţionale i-ar putea abate. Ei nu mai aparţin numai familiei, căci reprezintă viitorul societăţii, naţiunii, rasei; ei sunt producătorii, cetăţenii şi soldaţii de mâine. Într-un asemenea context, în timpul Revoluţiei franceze Danton spunea că toţi copii “aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor”, iar Bonaparte va insista ca “legea să ia copiii încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră.”
Dictatul naturii … sexuale
Revoluţia sexuală a urmat îndeaproape revoluţia industrială. Sexualitatea, pe care antichitatea a reuşit să o integreze unei morale ideale superioare, pe care creştinismul a exacerbat-o pentru a o reprima şi a o încarcera în domeniul păcatului, industrialismul şi ruda sa spirituală, pozitivismul, au recuperat-o şi promovat-o, ca natural pur. Nu întâmplător, secolul al XIX-lea începe sub semnul marchizului de Sade. În întreaga sa operă, descrisă de anumiţi autori (Maurice Blanchot) ca “Declaraţie a drepturilor erotismului”, natura şi raţiunea sunt puse împreună în slujba egoismului absolut. Viciul triumfă asupra virtuţii în numele naturii, căci Sade proclamă: “Nu sunt decât o maşină în mâinile naturii, pe care ea o pune în mişcare după bunul ei plac.” Pentru întâia oară, poate, în această lume care răstoarnă sistematic toate tabuurile, femeile sunt înfăţişate ca victime sau prizoniere ale sexului, ca obiecte sexuale.
Desigur că teribilismul marchizului de Sade nu a fost decât un alt tabu al unei epoci care îşi făcea dicton din “buna natură”. În acest cult general al naturii, şi într-o societate în care anarhia începea deja să îşi facă simţită prezenţa, familia devine un garant al ordinii şi, deci, al moralităţii naturale.
Hegel, în analiza pe care o face raporturilor dintre cele trei instanţe fundamentale, individ, societate civilă şi stat, rezervă familiei unitatea unui întreg superior părţilor: ea este o fiinţă morală, “o unică persoană, ai cărei membri sunt simple accidente”. Totuşi, el se desprinde de concepţia familiei-arbore, a cărei raţiune de a fi este descendenţa, pentru a exalta virtuţile stabilităţii civice garantată de familie, “piatra unghiulară a societăţii moderne”, care nu este altceva decât “adunarea colectivităţilor familiale dispersate”.
La rândul său, Kant va teoretiza situaţia familiei la răscrucea epocilor. El restaurează familia patriarhală, în care tatăl este deţinătorul raţiunii şi dreptului odemstic. Tatăl este singurul în stare, spune Kant, să domesticească instinctele, să îmblânzească femeia, factor cu mare potenţial destructurant. “Femeia poate deveni un vandal; copilul, contaminat de mamă, o fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar servitorul îşi poate regăsi libertatea.”
Dincolo de eforturile filosofilor de a menţine o oarecare stabilitate într-o societate ce plăteşte tribut tot mai consistent individualismului, iniţiativei libere, particularului, “constrângerile” familiei devin tot mai insuportabile spiritelor proaspăt eliberate. Singurele justificări ale menţinerii coeziunii familiale mai pot fi oferite, în vremea noastră, de înclinaţiile naturale: instinctul sexual, instinctul de reproducere, înclinaţiile afective, regăsirea echilibrului psihic şi fizic. Natura pare, însă, să joace feste familiei care îşi caută în ea întemeierea sau explicaţia raţională. Atunci când ne îndeamnă, de pildă, să nu ne reprimăm tentaţia de a ne schimba partenerii conjugali în virtutea unei cât mai bune compatibilităţi sexuale. Sau atunci când ne sugerează că poate greşi hărăzindu-ne, din punct de vedere anatomic, unui grup sexual, în timp ce ne-a înzestrat cu instincte ce ţin de celălalt sex. Psihanaliza, cu teoria nocivităţii impulsurilor refulate, reuşeşte să şteargă, dintr-o trăsătură de condei, toată educaţia morală care recomanda sublimarea trăirilor umane în idei şi ideale, pentru a o înlocui cu goana după instincte (între care tronează cel sexual) şi cu terapia defulării.
Individul contra familiei
Persoana (femeie, copil, tânăr, bărbat, bătrân) este concepută ca subiect de jure, responsabil în faţa “sistemului” chiar înainte de a se concepe pe sine ca membri cu roluri şi statute asumate în cadrul unei comunităţi familiale. Familia este suspectul nr. 1 pentru o gamă foarte largă de simptoame care afectează eficienţa socială a individului: inhibiţii, complexe, obsesii, prejudecăţi care îi afectează mobilitatea, flexibilitatea de a se adapta unor roluri foarte diverse care constituie noua interfaţă cu socialul. Înainte, în epoca dominaţiei sociale a familiei, această interfaţă era asigurată de grupul de rudenie. Astăzi, individul este pus în contact direct cu realitatea.
Spaţiul privat, care, în evul mediu european, definea spaţiul familial în opoziţie cu cel social, larg, în epoca modernă are în centrul său individul, unic şi irepetabil, original şi singur. Tendinţa de micşorare a dimensiunilor familiei a făcut posibilă afirmarea lipsită de constrângeri a persoanei. Transformarea ei în ”unitate” pare astăzi a fi mai degrabă o etapă în desfiinţarea ei ca structură socială autonomă, integratoare. Ideologiile moderne tind să privească familia ca pe o comunitate tiranică, opusă drepturilor şi ”libertăţilor” indivizilor. De aici răsare întrebarea: În ce măsură statul modern şi societatea civilă, formule sociale actuale, de supremă raţionalitate, permit coexistenţa altor tipuri de asociere umană?
În loc de morală
Cât de mare este izolarea indivizilor înăuntrul familiei moderne putem constata din mozaicul “faptelor diverse” reproduse în presa vremii şi lumii noastre. Cu titlu ilustrativ reproducem o ştire publicată în Daily Mirror în februarie 2004: un pensionar britanic a locuit în aceeaşi casă cu fratele său, fără să observe că acesta era mort de 18 luni. H. S., de 72 de ani, explică: “Mi s-a părut mie că e ceva în neregulă când am văzut că nu mai apare. E drept, nici eu n-am mai intrat în camera lui de câteva ore, zile…, în fine, de fapt de ceva vreme. În cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să arunc o privire. Mi s-a părut un pic cam slăbit, aproape scheletic, aşa că am sunat la poliţie”. Inutil să adaugăm că, la sosirea poliţiei, nu s-a găsit un cadavru, ci un schelet. Cei doi fraţi, burlaci, locuiau împreună de 12 ani şi duceau o viaţă retrasă. “Lui G. îi plăcea să-i fie respectată intimitatea şi, sincer să fiu, şi mie îmi plăcea acelaşi lucru”, continuă explicaţia lui H. Atât de mare era respectul pentru intimitate în această “familie”, încât doar întâmplarea a făcut ca poliţia să nu descopere două cadavre, perfect izolate în intimitatea lor.