Stau si meditez din nou asupra conditiei mele spirituale. Cateodata petrec poate prea mult timp intr-o atmosfera melancolica gandidu-ma la ceea ce reprezint eu in aceasta lume dominata de materialism, subiectivitate, la felul in care ma pot integra mai bine, la cat de neinsemnat sunt si suntem ca oameni, nu indivizi, intr-o lume tot mai compacta, la modalitati de evitare a incidentelor de orice natura, evenimente care mi-ar deranja „fluxul” si mi-ar tulbura linistea sufleteasca. Incerc sa abordez si alte subiecte dar nu pot sa trec de aceasta perdea care imi blocheaza vederea catre lumea exterioara, cea „reala”. Ceea ce urmaresc in aceste randuri este sa(-mi) dau o explicatie cuvantului real la un nivel pur individual. Evident ca fiecare individ isi are propriile acceptiuni, idealuri si sisteme de valori si evaluare dar recentele evenimente ma fac sa ma indoiesc de felul in care fiecare dintre noi definim si interpretam CORECT realitatea. Ma incapatanez sa cred ca nimeni si absolut nimic nu ma poate invata ceea ce reprezinta realitatea, normalitatea si echilibrul spiritual.
Nu incerc sa subliniez faptul ca nu sunt idei destul de elaborate asupra acestui subiect si care mi-ar satisface usor nevoia de cunoastere ci doar faptul ca orice idee interpretata, modificata, adaptata spre a ne satisface nevoile este o idee superficiala si complet lipsita de fundament. Cu alte cuvinte refuz sa aleg calea usoara si ma incapatanez sa lupt. Nu cred ca putem defini ca fiind normala o astfel de persoana ci doar superficiala, dezechilibrata si poate chiar moarta din punct de vedere spiritual. Totul se defineste la nivel individual si raspunsul sau baremul dupa care ne ghidam in viata trebuie sa vina dupa o lunga si grea lupta cu noi insine, lupta pe care nu avem voie s-o pierdem, pe care cu totii o ducem mai devreme sau mai tarziu.
Imi place sa cred, sa sper si sa visez la zile cat mai senine, la un drum cat mai neted, fara obstacole, si un final cat mai verde, cat mai proaspat. Imi place sa cred ca exista continuitate chiar si dupa trecerea in nefiinta dar forma sub care voi continua sa exist inca nu mi-o pot inchipui. Urasc superficialitatea, abstractul, mediocritatea, monotonia, pasii marunti; ma tem dar totodata ma simt atras de infinit, de eternitate si de propria-mi persoana. Ma tem ca daca voi da gres voi inceta sa exist ca persoana si voi urma cursul mediocritatii si superficialitatii pe care nu o judec, o accept dar nu mi-o pot insusi.
Nu pot defini nici normalitatea si nici realitatea dar pot numi metodele de a atinge aceste motive clasice. Nu e destul dar este suficient? Normalitatea este pentru multi o lista de reguli ce trebuiesc cu sfintenie urmarite si indeplinite iar realitatea primeste o definitie vaga, superficiala, limitata dar suficient de “clara” pentru a multumi masele. Nu e o presupozitie marxista ci doar o forma prematura de egoism, o forma defensiva, o forma ofensiva, o teama in ceea ce priveste dezvoltarea sanatoasa in omul matur si “cu picioarele pe pamant”. Nu exista notiunea de om valoare suprema pentru om. Aceasta presupune o doza prea mare de egoism lucru care nu e benefic nimanui si care nici pe departe nu-mi poate fi atribuit.
Port dioptrii destul de mari dar cateodata cred ca cel mai bine vad lumea, in adevarata ei „splendoare”, fara ajutorul lentilelor. Acestea, ca si minciunile, abtinerile, teatrul ne fac sa vedem lumea sub o forma mult mai clara dar care in “realitate” este cea disorsionata. Uneori cred c-ar fi fost mai usor sa ma fi nascut “orb”. Ratiunea este un blestem pe care cu totii il purtam de la nastere pana la moarte si care genereaza conflicte dese cu noi insine. Am senzatia ca dimineata ma trezesc dintr-un vis in alt vis uneori urat, uneori frumos dar de cele mai multe ori suficient. Cati dintre dumneavoastra au acea stare concreta de alerta si acea constienta asupra ceea ce ei reprezinta defapt, asupra telului, a destinatiei si a scopului lor in viata? La urma urmei totul se rezuma la educatie, conjunctura si alti factori de ordin fizic. Acesti factori ne aleg viitorul, ne poarta pe mainile destinului si a timpului. Intrebarea pe care mi-o puneam si inca mi-o pun batand drumul scolii, al facultatii, al vietii este “de ce fac asta?”, “sunt eu oare pregatit sau “zamislit” pentru asa ceva?”, “daca ceea ce fac acum este defapt o pierdere de timp cand in loc de asta as putea avea o caruta de alte lucruri mult mai “palpabile” de facut?”. Evident varsta de 20 de ani este o varsta la care multi aleg sa guste din viata dar eu cred ca ciupind din paine fara masura aceasta se termina. Evident este o parere.
Suntem cu totii victimele propriei noastre gandiri. Ne zbatem precum pestii in navod si in final cand ajungem sa scapam cadem intr-altul. Viata este un navod din care ne zbatem sa scapam dar totul este in zadar iar deceptia vine mai tarziu cand deja e prea tarziu. Este oare bine sa constientizam acest lucru? Este oare aceasta realitatea? Va las pe dumneavoastra sa decideti.