ACUM.TV

Anul 1945, a fost anul încetarii celui de-al Doilea razboi mondial, revenirea din refugiu si a celor de pe front la casele lor, a fost anul nostru si respectiv luna IUNIE, a absolventelor Liceului de fete „Domnita Ileana” din Bucuresti, Calea Rahovei 40, când ne pregateam pentru ultimele teze înainte de Bacalaureat. Am fost ultima serie cu Diploma ce contine Efigia Regelui Mihai al României.

Caietul meu de amintiri, pe care-l pastrez cu sfintenie din acel an, cuprinzând gândurile scrise de câteva profesoare si colege, pe care le redau AD LITTERAM, cu scopul de a demonstra generatiilor actuale, ca prietenia si colegialitatea nu sunt vorba goale, nu se pot uita, dimpotriva, prietenul adevarat este pentru zile grele…

– „A te învinge pe tine însuti poate forma uneori cuprinsul unei vieti întregi” (Kant) – semneaza Lucia-Katharine Georgian, profesoara de istorie.
– „O urare de succes în viata într-o dupa amiaza însorita” – Zoe Claudian – Directoare si prof. de franceza.
– „Începe, îti urez, orice – cu drag si sinceritate” – Cornelia Gârcineanu – prof. de latina si greaca.
– „E ultima noastra teza …Ce ti-as putea scrie acum draga Venera, când eu tremur la gândul ca… habar n-am la Sociologie … Scapam de ele acum si peste doua zile viata noastra scolareasca se termina … Doresc ca drumul pe care se vor îndrepta pasii tai, sa fie însorit si numai cu flori”- Nuty – 12 Iulie 1945.
– „Draga Venera, eu ca amintire îti las o „fetita mica si fericita” (urmeaza un desen)… Victorina Rath.
– „Îti scriu aceste rânduri/Auf einem Blattpapier,/Si gândurile mele,/Sind immer nur bei dir” Marilena Dragotescu.
– „Mai sunt câteva minute pâna la teza de filozofie … care cred ca nu va fi prea stralucita! Asemenea amintiri îti vor întuneca poate si tie din când în când seninatatea! Cauta Venera sa le alungi si sa pastrezi în suflet numai clipele frumoase care ne-au apropiat si ne-au încalzit copilaria si adolescenta. Acum când caile noastre se despart, îti doresc din suflet Venera draga, numai fericire si zile senine” – Rodica Ionescu, 12 Iunie 1945.
– „În drumul scurt al vietii/La margini de popas/Privesti o mica urma/Din tot ce-a mai ramas” – Viorica (Geta) Butnaru.
– „Când parul îti va fi albit de negre batrâneti/Si vei sta cu gândul ratacit la anii tineretii/Si când în taina serii vei petrece clipe sfinte/Într-un cuvânt de soapta adu-ti si de mine aminte/Urmeaza calea binelui, ca-ncolo toate sunt desertaciuni/” – Rodica Ionescu.
– Iar când voi fi de toti uitata/Sa vii la groapa pe’nserat/Si sa sadesti cu mâna ta „Nu ma uita”/Atunci eu voi dormi mereu/Stiind ca pe mormântul meu/A rasarit din mâna ta/”Nu ma uita”/Cinci cuvinte îti pot da, te iubesc, nu ma uita/” – Rica Nestor.
– „În România bântuie nebunia/Nu e fata sau baiat/Sa nu fie amorezat/” – Viky Murgaseanu.
– „Când clopotele vor suna/Vestindu-ti c-am murit/Adu-ti aminte de-o colega care te-a iubit/” – Nina Bellu.
– „Când în zile de odihna/Te gândesti la cineva/Gândeste-te si la mine/ Si te rog „nu ma uita”/ – Mioara Oprea.
– „Pamântul este o scena/Pe care omul apare/Îsi joaca rolul si apoi dispare”/. – Gaby Cartianu.

Am fost o generatie de sacrificiu, însa datorita unei copilarii traite intens dar corect, a educatiei parintesti în strânsa colaborare cu educatorii de la gradinita, apoi profesorii eminenti din clasele primare si liceu, am reusit sa trecem cu demnitate prin toate „furcile caudine” si iata, ca vom reusi si în acest an 2005, în luna Octombrie sa ne revedem pentru cea de-a „60 ANIVERSARE A ABSOLVIRII LICEULUI” – data memorabila pe care am onorat-o din 1945 de nenumarate ori. Ma voi deplasa în tara în mod special în acest scop, cu atât mai mult cu cât cele 15 colege, care mi-au scris cu multa sinceritate dorinta si bucuria revederii, penultima fiind în 2003, distanta neconstituind un obstacol. Cu toate ca se spune „ochii care nu se vad se uita” – avem proba ca noi nu ne-am uitat nici dupa 60 de ani…

Un scurt istoric al acestui liceu public de prestigiu din Bucuresti, ma obliga sa amintesc ca cea care a acceptat cu dragoste si devotament sa-i poarte numele, a fost Arhiducesa de Habsburg – alias Domnita Ileana – una dintre fiicele Regelui Ferdinand si a Reginei Maria a României. Liceul fiind o scoala tânara inaugurata pe 25 Octombrie 1926, coincidenta cu anul nasterii majoritatii colegelor mele, a fost prezidata de personalitatile de cultura ale timpului, dintre care citez pe ministrul învatamântului Prof. Petrovici, prof. Musceleanu, profesoare de prestigiu, autoare de manuale scolare, parinti, eleve. Liceul si-a început activitatea în conditii destul de modeste, dar cu timpul s-a dezvoltat datorita Comitetului scolar, Corpului Didactic select si al bunavointei parintilor si, nu în cele din urma, a Primariei Sectorului IV unde se afla liceul. Principesa Ileana a fost întotdeauna legata de aceasta scoala, acordându-i Înalta Sa recunostinta, pâna în clipa când a fost obligata si Ea sa paraseasca România…dar nu am uitat-o, având posibilitatea sa comunic cu Ea, când s-a retras la ELWOOD CITY (US), îmbracând odajdiile calugariei, sub numele de Maica Alexandra, care a trecut în Eternitate în Ianuarie 1991. În Cartea de Aur a liceului, Domnita Ileana scria în 21 Februarie 1931, urmatoarele: „Pentru a doua oara simt o mare fericire pasind în aceasta scoala, pe care o vad marita, în sânul ei crescând Cercetasia pe care ma bizui mult pentru binele neamului nostru” – ss.Ileana.

Am absolvit liceul cu bacalaureat, un numar de 45 eleve, majoritatea urmând diferite facultati, în special Medicina, Drept, Litere, Academia comerciala, transmitând generatiilor ce ne-au urmat, cu dragoste, devotament si competenta cele însusite. Unele s-au casatorit de timpuriu, altele, din nefericire au decedat cu mult înainte de vreme, iar dintre cele care am supravietuit, o parte ne-am atasat copiilor plecati din tara, dar distanta nu ne-a împiedicat sa mentinem legatura scrisa sau verbala între noi „fetele”…, bucurându-ne ca înca suntem demne, mândre de ceea ce am acumulat în anii de învatamânt, autonome, bucurându-ne întotdeauna de primirea vestilor, peste mari si tari, despre noi, despre copiii nostri, care au devenit quincagenari, considerându-se fericite ca ne aflam în preajma lor si a nepotilor.

Facem parte din generatia care cu toate vicisitudinile vietii, am reusit sa iesim la liman, sa fim înca utile familiei si societatii, indiferent unde ne-am afla si pentru toate acestea, sunt convinsa ca am si consimtamântul colegelor si prietenelor mele , scriind urmatoarele: „RECUNOSTINTA: Multumesc pentru mâinile care sunt capabile înca sa scrie, pentru ochii care pot sa vada, sa citeasca si sa se bucure de soare si natura, pentru urechile care pot sa auda si fosnetul frunzelor, cântecul pasarilor, vocile copiilor, plânsetul copiilor orfani, înfometati si însetati, pe care n-ar trebui sa le auzim, dar viata nemiloasa ne obliga si atunci nu trebuie sa fim indiferenti, dimpotriva,
„SA STRIGAM LA RÂNDUL NOSTRU, PENTRU CA CEI CARE SI-AU ASTUPAT URECHILE SI OCHII, PREFACÂNDU-SE SURZI SI ORBI, SA STIE CA OMENIREA NU LE APARTINE, IAR NOI SA-I OBLIGAM SA RENUNTE LA DICTATURA, EGOISM , TORTURA FIZICA SI MORALA”.

OMAGIU pentru cele care ne-au parasit!

Venera E. Dumitrescu-Staia

Acest articol a fost publicat luni, 6 iunie 2005 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.