Inevitabil, gindea Adam, peste citeva minute va suna ceasul. Se simtea nespus de bine in dimineata asta, usor ca un fulg… si… Rahel, ce frumos doarme Rahel in orele diminetii. E alaturi si pe buzele eu s-a strecurat o banuiala de zimbet. Peste citeva minute – cind va suna ceasul – banuiala va deveni certitudine si buzele acestea vor spune: “Adam, suna ceasul, sa ne trezim!.”
Avea chef sa-i faca o surpriza: cind va suna ceasul, cafeaua va fi gata. Va pune pe tava citeva sandvichuri si lapte si fursecuri.
Printr-o crapatura a jaluzelei spiona o raza de soare. Avea drumul ei: intii oglinda, apoi cadea pe zidul opus ferestrei si dezvaluia acolo contururi ciudate pe vechiul tapet al peretelui: o corabie cioplita din piatra in rada unui port de lemn. Cum de pluteste? se minuna Adam. “Ce copil esti,” spunea Rahel. “Nu exista corabii de piatra. Cine este nebun sa faca asa ceva?” O singura data a trezit-o ca sa-i arate corabia. “Nu este e nici o corabie, lasa-ma sa dorm, esti un prost.” E ca si cum, a gindit Adam, e ca si cum ai suna la usa unui apartament cu un buchet mare de flori in brate. “Poftiti aceste flori, doamna sau domnisoara.” “Care flori”, se mira doamna sau domnisoara, “nu exista mici un fel de flori, lasati-ma sa traiesc, sunteti un prost!” “Comparatia este idioata”, a spus Rahel cind a aflat gindul lui Adam, “eu te iubesc.”
O, Doamne, cum stie Rahel sa rascumpere totul. De altfel raza de soar nu mai lumineaza patul. Este in parul lui Rahel si va zabovi acolo citeva minute. “Stii Rahel, cind raza de soare cade pe parul tau negru, atunci el devine albastru. E atit de frumos!”]
“Adam, nu-mi intrerupe odihna cu prostiile tale. Ieri m-ai trezit pentru corabia de piatra si astazi imi iei citeva minute din somn pentru alta inventie.”
“Dar parul tau capata nuante albastre in lumina razei!”
“Sa inchizi bine jaluzeaua seara. Nu e nici o minune cu parul, totul are o explicatie stiintifica. Cu ce te=ai ocupat la scoala in timpul orelor de fizica?…Adam, numai pe tine te iubesc, cred ca este destul ca te iubesc, ce dracu` mai vrei?
Adevarat Rahel, adevarat…
Asa ramin unii oameni singuri pe lumea asta, cu corabiile lor de piatra… Dar destul. Nu mai este mult pina cind ceasul va suna… Adam ridica putin capul pentru a se privi in oglinda din stinga patului, dar nu vazu nimic. Se gindi ca este inca prea intuneric. Se va scula, va ridica jaluzelele si in dormitor va fi o adevarata baie de lumina. In ciuda faptului ca in dimineata asta se simtea atit de usor, nu izbuti sa se ridice. Zadarnic fu si efortul de a da plapuma la o parte. Singura solutie care s-a dovedit a fi eficienta a fost aceea ca s-a strecurat afara din pat frara sa faca cel mai mic zgomot. Cum s-ar spune, a alunecat. Se ridica in picioare si inainte sa treaca la infaptuirea planului sau, mai arunca o privire spre Rahel. Hotarit lucru, era frumoasa! Daca Rahel ar fi pozat pentru vreo revista in postura de vedeta de film sau de manechin, desigur ca multi barbati si-ar fi dorit-o. Slava Domnului, asa ceva nu se putea intimpla, Rahel fiind ciberneticiana la un mare centru de calcul care apartinea armatei. Corabia de piatra disparuse, dar Adam stia ca nu poate fi vazuta decit din pat si numai atunci cind cade pe locul acela raza de soare. Acum era in picioare in fata oglinzii si nu se vedea nimic din el. Numai camera aparea acolo cu tot ce era in ea, cu Rahel dormind, cu toate maruntisurile, cu tot, in afara lui. Se intoarse spre ceas. Mai era un minut! Se repezi sa apese pe butonul opritor al soneriei, hotarit sa lamureasca lucrurile inainte de a se trezi Rahel. Apasa ci disperare, dar butonul nu se clinti. Vru sa-si aprinda o tigara, dar nu izbuti sa ridice pachetul de tigari de pe masa. Din nou la oglinda: nimic. Hotari sa ridice storurile. Asa isi dadu seama ca nu mai are greutate. Forta – daca se poate numi asa – cu care a tras de banda de pinza l-a proiectat pina-n tavan. De acolo a cazut pe podea fara sa simta cea mai mica urma de durere. In clipa aceea suna ceasul. Vazu mina lui Rahel agitindu-se si apoi auzi vocea ei somnoroasa: “Opreste-l Adam, opreste-l ca-nnebunesc!”
Adam nu scoase o vorba. Se ridica, se apropie de Rahel si o saruta pe obraz: “Buna dimineata Rahel”. Citeva gesturi si vorbe obisnuite, concrete, gindea el – vor readuce lucrurile la normal.
Rahel nu raspunse. Se intoarse spre locul unde dormise Adam si spuse: “Adam, cafeaua Adam, trezeste-te!”
“Sunt aici”, spuse Adam din locul in care se afla, “draga mea, iubita mea, sint aici, nu vezi?”
Rahel dadu plapoma la o parte si se ridica brusc din pat. Doamne, ce sini frumosi picuraum prin desabieul roz! Adam se simti mai indragostit ca niciodata si vru s-o cuprinda in brate, dar Rahel era deja la usa, o deschisese si striga spre hol: “Adam, sa nu stai un ceas la closet! Sa faci repede cafelele, e tirziu, ma grabesc. Si pe deasupra”, chicoti ea, “nu uita ca te iubesc, canalie!”
In spatele ei Adam intelesese ca Rahel trecuse prin el. “Ce se intimpla cu mine, Dumnezeule?” Se intoarse spre Rahel si striga din toate puterile: “Rahel, sint aici, Rahel!” Dintr-o singura miscare Rshel isi scoase dezabieul roz si incepu sa se imbrace. N-a stiut niciodata sa se imbrace sau sa se dezbrace ca o femeie. Parea un copil chiar si cind se spala pe dinti.Rahel isi punea acum sutienul si degetele ei somnoroase izbutira cu greu sa prinda copcile una de alta. Adam se gindi ca un barbat ar putea intra in camera si sa faca dragoste cu Rahel chiar in prezenta lui, fara ca el sa poata arata cel mai mic semn de impotrivire. “Rahel” striga el deznadajduit, “ce e cu mine, Rahel?” “Adam”, striga ea prin usa intredeschisa, “ ai cazut in closet?” Se repezi si batu la usa W.C-ului. Neprimind raspuns, o deschise brusc, presimtind parca ceva. Facu acelasi lucru cu usa camerei de baie, bucatarie, salon. Se intoarse in dormitor. Toate hainele lui Adam erau la locul lor. Ridica plapuma. Pijamaua lui era pe locul unde dormise. Parea “dezumflata”, dar nu se pierdu cu firea. Forma numarul de telefon al politiei si dadu amanunte. Apoi se linisti, isi facu singura cafeaua si se apuca s-o bea. Isi aprinse o tigara si fuma atit de calm, incit pe Adam il cuprinse o mare tristete. In acelasi timp simti ceva ca un virtej care il trage spre perete. Incerca din toate puterile sa se desprinda, dar era in zadar. Simtea ca se “insurubeaza” in doua canale subtiri. Intr-o fractiune de secunda vazu ca intra intr-o priza. Nu mai era nimic de facut. Vibratiile cresteau vertiginos. Simtea – fara sa-l doara ceva – ca se intinde si se desface in fractiuni infinite. In curind nu va mai fi nimic. Va ajunge in bec si va arde. Sau in fierul de calcat pe care Rahel il va pune in priza pentru a-si netezi baticul.
Brusc, din toate partile il inconjura o flacara care se si stinse imediat. Vibratiile incetara, virtejul conteni. Rahel cauta intr-un sertar si scoase de acolo o bucata de lita. Sigur, siguranta. S-a ars siguranta! Rahel bombanea:”Desteptul asta de Adam nu mi-a reparat fierul asa cum a promis”. Dupa ce repara siguranta, Rahel forma din nou numarul politiei: “Nimic?…” Asculta cu atentie. “Toate hainele sint aici”, spuse. “Il veti gasi. Sinteti niste oameni destoinici. Imi veti gasi barbatul, nu pot trai fara el… Multumesc”. Si trinti receptorul. In timp ce-si punea pardesiul, mai infuleca dintr-un sandvich. Peste citeva minute, Rahel va pleca. Putea sa urle oricit, Rahel tot nu l-ar fi auzit. O, cit ar fi dat sa poata misca macar un fir de ata! Ce lucru minunat, sa poti fuma si sa spui timpenii, atunci cind lumea te vede si te aude. Rahel avea atita incredere in politie, incit Adam se simti pe deplin parasit. Dar ce vina avea? In definitiv trebuia sa traiasca, nu? Si vaduvele de razboi se recasatoresc. Cu cita nerabdare asteapta ele sa treaca perioada de doliu!
Rahel pleaca! Iata si gindul cel bun: va merge cu ea. Fara sa arate nici o legitimatie, va intra in locuri ultrasecrete, va auzi si va vedea totul, fara sa-i foloseasca la nimic.
Intra impreuna cu Rahel intr-un vestiar unde operatoarele isi schimbau hainele: nu aveau voie sa intre in sala calculatoarelor nici macar cu ciorapii sau vreo agrafa de acasa. Numai Adam se putea plimba in voie. Trebuia numai sa ocoleasca prizele. Inainte sa se apuce de lucru, Rahel forma din nou numarul politiei: “Nimic? Va mai sun la prinz Fiti fara grija, il veti gasi, doar nu s-a evaporat.” Iata=l si pe Moshe, colegul ei despe care ii povestea rizind cum ii face curte. Ceilalti citiva programatori erau cu nasul in calculatoare. Numai Moshe se apropia de Rahel cu pas usor. Ii acoperi scolareste ochii cu miinile, Rahel lasa capul pe spate, mult, mult de tot si Moshe o saruta si dupa aceea izbucnira amindoi in ris…
Cum de nu-i trecuse prin cap lui Adam? Era singurul mijloc. Dadu ocolul calculatorului. Iata, aici e intrarea! Ezita citeva secunde: dar sarutul? Duca-se dracului, tot nu mai avea nici o sansa. Se arunca brusc.Zbura printre circuite asa cum apa unui riu umple golurile dintre pietre intr-o albie secata. Nu mai vedea nimic, auzea numi un zumzet continuu. Gasi pina si un “loc de odihna”: un circuit neconectat. Dar constata ca nu avea nevoie de odihna. Se lasa purtat nebuneste printre circuite si deodata simti mina moale a lui Rahel sprijinita de carcasa aparatului. Simtea ca mina ei este mai calda decit aerul si decit pardoseala. Cind se apleca spre ecran ii simtea rasuflarea ca pe o boare, ca pe o adiere usoara. Izbutise sa intrerupa citeva circuite. Acest lucru provoca aparitia pe ecran a unei erori atit de grosolane, incit Rahel lovi cu palma in carcasa aparatului. “Au!”, striga Adam si pe ecran aparu cuvintul “au”. Rahel incremeni. In sfirsit Adam intelese ca poate vorbi: “Eu sint, Rahel, nu stiu ce se petrece, nu mai lovi pe calculator, ma doare”. “Cum adica eu sint”, spuse Rahel, “cine esti adica?” si se apleca spre ecran ca sa vada mai bine. “Eu sint, Adam.” “Adam,” abia putu rosti si se pregati sa lesine. “Nu e momentul sa lesini”, spuse Adam, “mai bine asculta-ma.” Si Adam povesti totul. Povesti si despre sarutul pe care il vazuse. “Nu te supara Adam, povestea cu Moshe era numai o joaca.” Nu m-am suparat”, spuse Adam, “cum sa ma fi suparat…” Adam simtea cum lacrimile lui Rahel bubuiau pe carcasa. “Nu mai am pentru ce sa exist. Peste citeva minute voi muri. Sa nu incerci sa ma opresti. Stiu la ce te gindesti: vrei sa deconectezi aparatul. Eu stiu un loc unde se poate muri chiar si pentru unul care a ajuns in situatia mea. Pina sa deconectezi tu aparatul eu pot ajunge de citeva mii de ori pina acolo.” “Iubitul meu”, spuse Rahel cu lacrimile siruind si mingiind carcasa, astfel ca pe Adam il treceau fiorii, “povestea cu Moshe a fost numai o joaca…” “Te-as fi crezut”, spuse Adam, “dar de atita vreme m-ai lasat singur cu corabia mea de piatra. De ce n-ai vrut sa crezi ca poate pluti?…”