În Joia Mare am îngropat o colegă. Ca atâţia alţii din breasla noastră, s-a săvârşit din viaţă după lucrase, pentru emisiune, până noaptea târziu. În zori i s-a oprit inima.

Ceremonia funerară a avut loc la Cimitirul Central, sub cerul liber, în vecinătatea capelei. Ziua nespus de senină, cerul înalt şi clar, pomii încărcaţi de flori, iarba de un verde fraged iţită printre secularele morminte de piatră, mulţimea de oameni îndoliaţi din jurul sicriului acoperit de un noian de coroane, predica sobră a preotului protestant, căruciorul în care nepoţica de o lună şi jumătate a defunctei dormea în toată cuminţenia ei, mi s-au revelat ca tot atâtea semne ale veşniciei şi vremelniciei.

Niciodată… Întotdeauna…

Cât de des rostim aceste cuvinte, mânaţi de năvala sentimentelor! Bune sau rele… „N-am să te părăsesc niciodată.”, „Nu vreau să te mai văd niciodată!”, „Niciodată n-ai timp de mine!”, „Întotdeauna întârzii.”, „Niciodată nu te mai fac să suferi !”, „Întotdeauna voi fi alături de tine!”, “Niciodată nu-ţi mai trec pragul.”

Adverbele jurămintelor şi ale reproşurilor ni se înfiripă atât de uşor pe buze! Cât de simplu ni se pare să prelungim la nesfârşit, cu o promisiune, bucuria iubirii şi armoniei ! Şi al naibii de greu, la furie, să nu ieşim trântind uşa şi făgăduind că nu ne vom întoarce nicicând.

Euforia unei îmbrăţişări cuprinde necuprinsul între acoladele prezentului, însă zgura din suflet stârneşte decizii dure şi definitive… De care, apoi, ne ţinem cu străşnicie. Adesea ne dăm seama, prea târziu, de zădărnicia lor. Mizăm pe veşnicie, ignorându-ne vremelnicia.

Ea ne săgetează doar atunci când ne luăm rămas bun de la cineva trecut la cele veşnice.