In parculetul cat o batista, stam fata-n fata la o masa instalata de curand, tocmai buna pentru cei care supravegheaza copiii. Mihaita si Adrian joaca “folbal”.
“Nu va apropiati de leagan! Jucati-va in colt!”
Ion se uita la ceas.
Nu vrea sa intarzie. I-a promis “babei” lui ca vine la ora mesei si, daca a stabilit asa, asa ramane.
“Baba mea, saracuta, munceste-ntruna. Toata viata a muncit. Acu’ nu prea mai poate, o mai lasa si pe ea puterile, ce sa-i faci, varsta; da’ o ajut si eu la toate, la curatenie, la cumparaturi. E om si ea…”
(Femeia e om? Cica niste reprezentanti ai bisericii, cu ceva timp in urma, au incins o disputa serioasa pe aceasta tema si nu stiu daca au stabilit cu certitudine ca femeia e om. In unele parti ale tarii noastre prin “om” se intelege clar: barbat. Femeia e… femeie.)
“Pe Adrian l-am crescut noi; fiica-mea are serviciu. De doua luni a mai nascut o fetita, sora cu Adrian. O s-o crestem si pe ea, e nepoata noastra, nu?”
(Sentimentul familiei: toti se ajuta intre ei… Stiu atatea cazuri de certuri, de neintelegeri. Soacre rele, mame egoiste…)
“Eu am lucrat la Republica, la vagoane. Ma trezeam cu noaptea-n cap, munceam la saiba, cum se zice. Pe nevasta-mea am tinut-o acasa; nu putea sa faca fata pe doua fronturi, cum se zice. E greu cu toate treburile casei, e greu sa cresti copiii. Fiu-meu, mai mare cu doi ani decat fata, e sofer la un senator. Baiatul lui s-a facut mare, e in clasa a sasea. Il ajutam mai putin, ca sta cam departe si nici nu prea mai are nevoie”.
(Amandoi, sot si sotie, inhamati la aceeasi caruta. Casnicie. A te cazni sa iesi la liman…)
-Te-ai certat vreodata cu Maria?
– Ne-am mai ciondanit si noi, ca toata lumea. Da’ eu o inteleg, saracuta, e si ea nervoasa cateodata. Stiti cum o impac? Ma duc in piata si-i cumpar flori. Ii plac trandafirii. Am pus trandafiri si pe balcon, in niste ladite. Cand infloresc, mirosul intra in toata casa. E tare placut.
– Esti fericit, Ioane?
– Fericit?! Ce-i asta fericit? Traim si noi. Mai cu bune, mai cu rele, asta-i viata. A inceput sa ne doara si pe noi una, alta, da’ mergem inainte, cum o vrea Dumnezeu, nu?
(Sa fi gasit Ion Calea de Diamant? Sa fi ajuns la iluminarea budista? Sa inteleaga fericirea ca o stare de liniste sufleteasca obtinuta prin acceptarea vietii cu toate ale ei, prin evitarea conflictelor, a suferintei?)
Copiii s-au luat la bataie.
– Lasati-i un pic! Nu se pot lovi prea tare. Trebuie sa stie de toate.
Mihaita vine cu reclamatia: “Adlian mi-a calcat pe adidasi!”
– Nu se spune “mi-a calcat”, ci “m-a calcat”… pe adidasi!
Nu are timp de explicatii. Se-ntoarce la joaca.
Ma gandesc daca, folosind acest dativ – mi -, o fi intuit ca subliniaza ideea posesiei: adidasii lui, adidasii cumparati chiar azi de la o taraba din piata…
– Esti bogat, Ioane?
– Cum bogat? Am depus si eu dosarul pentru marirea pensiei… Sa vedem.
– Nu-ti doresti si tu sa te plimbi cu Maria prin lume, sa mergeti la restaurante, sa va distrati?
– Lumea o vedem la televizor, iar restaurantele sunt mofturi. Nu pot sa ma intind mai mult decat mi-e plapuma. Sanatate sa fie…
(Epictet: Intreaba-te singur daca vrei sa fii bogat sau fericit. Averea este darul trecator al imprejurarilor, iar fericirea este darul vointei tale…)
Ion povesteste despre Maria lui, despre un vecin betiv care si-a injunghiat nevasta… “Eu, doamna, n-am baut, hai, asa, cate-o bere, iar de fumat m-am lasat cand s-a nascut fii-mea…” Povesteste, povesteste…
Eu ma gandesc la cetateanul Kane si muntele de bani care nu i-a adus fericire, ma gandesc la alte Marii, la alti Ioni, la Ursula Buendia in lupta cu himerele masculine, la femeia vazuta ca o pisicuta cu zdranganele, la un senator orgolios care si-a alungat nevasta fiindca era mai talentata decat el, la un fost ministru care si-a parasit sotia si fetita pentru o animatoare cu chilotei dantelati…
Ion se uita la ceas: e ora de plecare… Copiii urla ca vor sa se mai joace…
Fericirea? Ce ne mai complicam!
Fericire e pe toate drumurile, fericire e destula, pentru toti. Numai ca trebuie sa stim cum arata…
Nu indraznesc sa modific tonul acestui articol, din stima atat pentru autoare, cat si pentru ideea de fericire. Eu continuu sa aspir la acest statut dobandit de Ion al nostru’. O stare de multumire deplina, in care orice greutate are rezolvare, in care fiecare „mica drama” e considerata doar ceea ce este, nimic mai mult. Spunea cineva, nu imi amintesc cine, ca fericirea probabil nu o vom gasi niciodata..dar merita sa iti petreci toata viata in cautarea ei.