Anticariatul e singurul loc din lume in care se masoara corect valoarea unei carti. Atat cea literara, cat si „de piata”, baneasca. Cine s-a dus vreodata la un anticar sa-i vanda cateva carti din biblioteca proprie stie perfect despre ce vorbesc. Pe un anticar nu-l ameteste nici un nume de autor, oricat de prestigios ar fi acesta. Poti sa-i rasfiri pe tejghea, ca la blackjack, o duzina de autori premiati cu Nobel, el nu se va lasa dus de nas de nici o eticheta academica. Simtul sau de negustor semidoct miroase cartea dupa cu totul alte criterii decat o intreaga cohorta de critici.
„Hemingway? Nu-mi mai adu, dom’le, din astea… au coperti cenusii si titluri care nu sar in ochi. Cehov? Fugi, dom’le, dumneata stii cat m-am chinuit sa conving un client sa cumpere nuvelele lui Cehov? A intrat omul in pravalie si mi-a cerut clar: dati-mi cel mai ieftin Cehov pe care-l aveti! I-am aratat un volum de 50.000 de lei, a stat jumate de ora, l-a rasfoit, apoi mi l-a dat inapoi, zicand ca mai trece el, altadata…”
E limpede, negustorul de carti vechi are o misiune ingrata. El trebuie sa fie, pe rand, critic, agent literar, promotor, fecioara extaziata de scrierile lui Coelho, psiholog, sa aiba ceva din aristocratia verbala a lui Andrei Plesu, dar si din smecheria unui vanzator de robinete in talcioc, o memorie a titlurilor inutile, nervii unui fachir, pletele unui optzecist si acel soi de exaltare doquijotesca a afaceristilor constienti de falimentul pravaliei lor.
Cea mai ciudata experienta vizavi de anticariate am trait-o recent, trecand pe langa o dugheana in care toate cartile erau scoase la mezat cu pretul de doar 10.000 de lei bucata. Recunosc ca am tresarit, incantat de ideea ca-mi puteam cumpara o carte cu pretul unui bilet de autobuz. Dupa o ora, mi-am dat seama ca nu exista intreprindere mai inutila si obositoare decat sa cauti un nume cunoscut pe rafturile unui anticariat in lichidare de stoc. Ce soarta! Sa scrii si cartea ta sa ajunga parte din falimentul unui anticar. Cu o bancnota de 10.000 de lei in buzunar, scotoceam in cosul de gunoi al criticii literare. Daca exista un iad al scriitorilor, atunci sigur acesta este un raft de carti vandute la solduri, acolo unde nimeni nu te cunoaste, nimeni nu te citeste, nimeni nu te cumpara.
In cele din urma, un singur titlu mi-a atras atentia: „Antologie de proza uzbeka”. Intrucat mai aveam acasa inca doua volume cu antologia poeziei kirkize si un volum de schite umoristice afgane, am renuntat cu parere de rau la scriitorii uzbeci. Dar am citit cu interes biletul de autobuz, pe drumul spre casa.