Domnului Liviu Antonesei
Ce este un text literar ?
Un text literar este inainte de toate, un act de comunicare. De fapt, toate acţiunile omului care provoacă efecte asupra sa sau asupra altora, comunică ceva, sunt purtătoare de mesaje; cu atît mai mult un text literar şi cu atît mai mult pamfletul, a cărui fibră critică invită la formarea unor opinii şi atitudini faţă de o anumită stare de fapt.
Aşadar, ca purtător de mesaj, un pamflet publicat în media poate fi analizat atît din punctul de vedere al conţinutului cît şi din punctul de vedere al impactului pe care îl poate avea asupra publicului ţintă. Voi lua pe rînd aceste două aspecte analizînd mesajul editorialului ”Modernizarea şi paradigma feminină a României”.
De la fenomen la esenţă
Dintru început consider îndreptăţită critica tuturor aspectelor care ne innegurează viaţa aici în România – corupţia, birocraţia, preluarea formelor fără fond, europenizarea de faţadă a partidelor, politicii, legislaţiei – ba chiar îmi pare inspirat termenul de românizare ales pentru a le înfiera. Dar de aici, de la constatarea unor fenomene sociale vizibile, deci din plan empiric, se face trecerea la identificarea cauzelor unei asemenea stări de fapt, deci se încearcă o imersiune în planul esenţei. Or, aici se petrece ceea ce eu simt ca fiind o mare nedreptate…
Ia să vedem: oare mă înşel? Nu cred.
Ce contest eu? Încercarea de identificare a cauzelor răului? Nici gînd de aşa ceva! Eu chiar cred că acesta este rolul pamfletului: să creeze un curent de opinie spre anihilarea surselor răului. Altfel ce rost ar avea critica? Ar fi o critică de dragul criticii?
Punctul sensibil
Şi aici iată că am ajuns la punctul sensibil. Principala cauză punctată de paragarafele ”Paradigma feminină a României”, ”Povestea tinerei fete cu sufletul pur”, ”Se reînnoadă o iubire ruptă”, ”Cherchez la femme”, este una …falsă, inexistentă, inventată.
Cum să iei atitudine împotriva a ceva ce nu există? Împotriva ”psihicului feminin” al poporului român ? Îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar ma aşteptam să mi se indice prin filonul critic drept sursă a răului politicile falimentare ale partidelor ce s-au perindat la cîrma tării după ‘ 89 si mai ales făţărnicia şi dezmăţul politic din ultimii ani, ca şi spectrele anti – Macovei.. În loc de asta…surpriză! Mă trezesc în faţa unui soi de.. ”panteism feminin ”, scuzaţi, era să zic panfeminism… Dar nici aşa nu-mi dă bine, parcă tot mai adecvată era prima formulă. De vină e…femeia prezentă în ”cele ce sînt şi-n tot ce mîine vor rîde la soare”, vorba poetului ceauşist. De vină e femeia din psihicul poporului, femeia din psihicul politicienilor, Constantinescu, Iliescu, Năstase, modul feminin al comportamentului României în istorie…
Trecînd peste faptul că indicînd psihicul feminin drept cauză a tuturor aspectelor negative se face o disjuncţie riscantă (psihic ”femin” – psihic ”masculin”), se fac şi confuzii şi extrapolări nepermise, respectiv însuşiri ce nu aparţin doar genului feminin (confuzia), sunt extrapolate la nivelul unui întreg popor. Altfel ce ar putea să însemne, citez:
”Există popoare feminine şi popoare masculine.” Sau: ”Popoarele cu o dominantă masculină, preferă lupta deschisă, competiţia autentică pe bază de reguli precis definite (…) Sunt popoare care fac istorie. Conduitele masculine sunt, în fond, de cuceritor, de vînător, ofensive” .
Ce aflăm despre popoarele feminine? O grămadă de lucruşoare drăguţe….
”Dar există şi popoare feminine, care în loc să facă istoria preferă s-o suporte. Ele nu vînează ci se lasă vînate, nu cuceresc ci se lasă cucerite, plîng în pumni, suspină amarnic după peţitori. Dar fac acest lucru în conformitate cu sufletul exagerat de predominant feminin, cum e şi cazul României”
Despre obiectivitate
Să luăm definiţia obiectivităţii propusă de spiritul strălucitor al lui Eugen Ionescu şi reluată în deplin acord de d-ul L. Antonesei: ”A fi obiectiv înseamnă a fi intern subiectiv: a nu minţi şi mai ales, să nu te minţi”
Ce constatăm? Mai întîi constatăm că obiectivitatea este stabilită prin raportare la adevăr. Iar adevărul spuselor noastre este înţeles de mii de ani ca fiind rezultanta unei relaţii de corespondenţă dintre afirmaţiile noastre (în cazul acesta cele din pamfletul ”Modernizarea şi paradigma feminină a României”) şi realitate (realitatea istorică a României).
Aflăm deci din textul pamfletului că Occidentul este ”bărbatul elegant şi puternic”, că popoarele sale sunt deţinătoarele unui ”psihic masculin”, pe scurt că ”Sunt popoare care fac istorie”.
Că ele au făcut istorie, s-a văzut; au făcut-o şi pe a altora nu doar pe a lor, căci în jocul raporturilor de forţe dintre ele, au mai folosit şi cîteva ţări mai mici, slabe (mai… ”feminine”), ca monede de schimb uitate dincoace de Cortina ce le separa zona de influenţă. Că Occidentul s-a maturizat, iarăşi pare a fi aproape adevărat: însăşi planul construcţiei europene ar putea fi o dovadă în acest sens ca şi faptul că plănuiesc construcţia luîndu-ne şi pe noi în calcul. Mai mult, faptul că Occidentul depune eforturi să ne integreze ar fi un indiciu că în istoria pe care o clădeşte acum, nu vrea să mai repete greşelile trecutului; dar doar cînd şi le va recunoaşte, voi fi sigură de ”maturizarea” sa.
Dar ia să vedem, în jurul anilor 1940, unde ”bate” mai des textul pamfletului amintit, chiar au avut popoarele Occidentului un ”psihic masculin” care ”preferă lupta deschisă”, ”competiţia autentică” şi care respectă reguli stricte în acest sens?
Să facem deci inflexiunea de la afirmaţiile pamfletului la realitate, să probăm dacă aceste afirmaţii sunt sau nu obiective (conform definiţiei propuse… dacă mint sau nu!).
Pe firul istoriei
Cît de ”bărbate” au fost Anglia şi Franţa în jurul anilor 1940? A fost o notă masculină faptul că au dat frîu liber lui Hitler (« balaurul teutonic», nu-i aşa?), să se repeadă asupra ţărilor din S-E-ul Europei? Citez din discursul lui Neville de Chamberlain, ţinut în Camera Comunelor a Marii Britanii: ”Ţările din Europa Centrală si Orientală sunt ţări agricole (…) În ce ne priveşte nu avem nici o dorinţă de a interzice Germaniei accesul în aceste ţări, nici s-o încercuim economiceşte”.
Ştim că la 29 sept 1938, în urma Acordului de la Munchen, Cehoslovacia a fost practic dezmembrată. Mai ştim şi că la acest acord au consimţit Eduard Daladier şi Neville de Chamberlain, din partea Franţei şi Angliei, ca reprezentanţi ai unor state cu care Cehoslovacia era aliată. Cît de ”masculin” a fost acest comportament?
Prin comparaţie, cum se comportă România într-o situaţie similară? În 1938, la 2 nov. România este invitată să paticipe la împărţirea Cehoslovaciei prin Arbitrajul de la Viena. România, refuză să participe în condiţiile în care Germania avea deja acordul Angliei şi Franţei şi era tot mai puternică în sud- estul Europei.
Cît de ”feminin” este acest comportament?
Cum şi-au respectat aceste popoare ale Occidentului cuvîntul dat – vreau să spun Alianţa – cu Polonia, în 1939? Ce se poate spune despre acel ”război ciudat”, dus în primele luni după atacarea Poloniei, cînd aliaţii s-au masat în spatele liniei Maginot si nu au tras un glonte vreme de cîteva luni, timp în care tancurile germane făceau una cu pămîntul Polonia?
Cît de ”masculină” fost această să-i zicem…aşteptare, ezitare?
Şi cît de ”masculin” s-au comportat oare aceleaşi popoare Occidentale atunci cînd Carol al II-lea a bătut la curţile lor pentru a le cere ajutorul? România a cerut măcar atît: arme. Da, România cea ”feminină” cerea arme ca să se poată apăra. Ambele guverne şi cel francez şi cel englez au respins cererea de creştere a cantităţii de arme livrate. Şi asta în condiţiile în care Cehoslovacia, vechiul nostru furnizor de arme, dispăruse de pe hartă…
Cît de ”masculin” este acest comportament ?
Haideţi să facem iarăşi o comparaţie: e instructivă pentru că situaţia este extrem de asemănătoare şi spune multe despre …”psihicul feminin” al poporului român. În 31 august 1939, atunci cînd Wilhelm Fabricius i-a cerut primului ministru Armand Călinescu să sisteze traficul de armament către Polonia, acesta l-a refuzat, răspunzîndu-i că, citez, ”…după dreptul internaţional, tranzitul de armament nu poate fi refuzat de o ţară neutră… De altfel, a împiedica tranzitul nu mai este un act de neutralitate ci este un act de parţialitate şi însemnează încercuirea unei ţări..”Aşadar, România refuză o Germanie puternică, pe care alte ţări occidentale n-au îndrăznit s-o refuze. Mai poate fi considerat acest fapt o probă de ”psihic feminin”?
Dar pamfletul ne mai vorbeşte şi despre ”autoperversiuni cum sunt legionarii…”. Păi, la început n-au prea fost…”auto”! Să ne amintim cum a fost întreţinută din exterior de către Germania mişcarea legionară. .. Pentru organizarea Gărzii de Fier, în 1934, Germania a alocat suma de 750. 000 mărci aur, iar în 1938, suma crescuse la 20.000.000 mărci aur conform studiului efectuat de Marele Stat Major la 05.01.1939. Poate că miscarea legionară n-ar fi cunoscut o asemenea ascensiune şi poate că nu ar fi lăsat pata insîngerată de care ne e ruşine astăzi dacă n-ar fi fost finanţată după cum se vede, de un popor cu spirit…”masculin”. În plus, dacă cercetăm şi contextul internaţional din acea perioadă neagră a istoriei noastre vom constata că nu este deloc fericit termenul de ”autoperversiune”, folosit pentru a denumi gravele erori de guvernare din epocă..
Singuratatea Romaniei, singuratatea „feminina”?
Dacă ţinem cont de contextul internaţional al anilor 1940-1941, vom constata că România era de-a dreptul… singură. Cu permisiunea Occidentului, Hitler era atotputernic în sud-estul Europei. Presiunile exercitate de Germania nu puteau fi evitate de o Românie care constata că Austria, Cehoslovacia, Polonia, dispăruseră de pe hartă, Rusia avea Pact de Neagresiune cu Germania, Grecia şi o parte din Yugoslavia erau cotropite, în Franţa era guvernul colaboraţionist de la Vichy, iar guvernele de factură fascist dictatorială erau peste tot în jurul ei (Bulgaria, Ungaria, Albania, Italia). Acesta a fost fondul pe care au proliferat ”auto” perversiunile de care ne vorbeşte amintitul pamflet…
Iar în ce priveşte perioada în care ”feminina Românie”, a fost siluită de ”vijeliosul muscal”, oare nu tot Occidentul – vreau să spun ”bărbatul puternic şi elegant”, este cel ce-a împins-o în zona de influenţă a URSS la Yalta? Că doar n-o să ne iasă din cap nicicînd modul în care ne-a fost decisă soarta pe o bucata de hîrtie…
Cine a impus această situaţie în Europa? Nu popoarele occidentale, ”masculine”?
Şi iarăşi ne spune ”textul literar” în paragraful ”Povestea tinerei fete cu sufletul pur”, că Occidentul devenise pe la începutul ”sutei nouăsprezecea”, bărbatul ”matur şi experimentat”. Dacă era aşa, de ce a făcut această uriaşă greşeală: ma întîi, ”unda verde” dată lui Hitler spre sud-estul Europei, iar apoi secţionarea Europei la Yalta?
Cind va recunoaşte această eroare, voi considera şi eu Occidentul ca fiind pe deplin maturizat!
Efectul de con
Să revenim…
Aşadar, ni se spune că avem de-a face cu un ”text lierar”, cu un ”pamflet” şi că avem nevoie de puţin umor.
Nimeni nu contestă (cu atît mai puţin eu), faptul că într-un text literar se poate recurge la o seamă de mijloace de ilustrare care servesc sublinierii unei stări de fapt. Dar pamfletul ”Modernizarea şi paradigma feminină a României”, este purtătorul unui mesaj în care ni se indică o sursă a răului şi ni se propune o atitudine. Am demonstrat deja că sursa indicată (psihicul feminin al poporului român), există doar în pamfletul respectiv, nu şi în realitate. Ceea ce înseamnă, după Eugen Ionescu, lipsă de obiectivitate. Şi faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Cu ce mai rămînem însă din pamflet? Păi, cu aspectul umoristic şi cu îndemnul la atitudine.
Să le luăm pe rînd.
Dacă e vorba că avem de-a face cu un mesaj plin de umor, destinat divertismentului, respectiv relaxării şi distracţiei publicului, nu pot să nu rămân surprinsă de modalitatea aleasă pentru a ne distra: schimonosirea adevărului despre acest popor şi istoria sa. Deşi vom intra in Europa Unită, unde graniţele şi etnia nu vor mai conta, contează totuşi adevărul.
Şi iarăşi, dacă e vorba de un mesaj de divertisment, atunci, cel care l-a conceput ar fi trebuit macar să ţină cont de ceea ce Edward Jay Wethmore numea ”efectul conului”, care e specific acestor mesaje. Respectiv, reprezentînd o ”realitate construită” , adică deformată prin exagerare, mesajul umoristic al pamfletului respectiv, ajuns prin intermediul publicaţiei la persoane reale, provoacă de multe ori deformarea realităţii percepute. Şi asta este posibil deoarece mesajul este purtătorul unei anumite evaluări a unor evenimente petrecute şi propune o scară valorică de interpretare a celor actuale.
Mai există în cazul acestor mesaje umoristice şi pericolul coborîrii la nivelul subculturii sau, al …lipsei de gust. Şi aici n-o să insist prea mult asupra ”inspiraţiei” de a ne fi înfăţişată România sub forma unei fete de la ţară care ”ajunsese să se modernizeze de bine de rău, cam pînă pe la jumătate. Nu ştiu dacă jumătatea de jos sau de sus, oricum cea mai superficială. Purta deja pantofi, se farda cu pricepere, avea posetă, chiloţi de mătase cu danteluţă…”, căreia ”violurile şi perversiunile” începuseră ”de-a dreptul să-i placă”. Şi apoi, de unde patima asta investită în folosirea cuvintelor ”viol” (acesta apare de cinci ori într-un text de cca o jumătate de pagină), violator, perversiune şi mai ales de unde ideea (repetată şi ea de două ori la distanţă de cîteva fraze) că ”fetei de la ţară” (României) îi plăcuse ”îndelungul viol” (perioada dominaţiei ruseşti)? Cum suntem într-un text …literar – de divertisment, n-o să-mi pierd acum umorul şi n-o să recurg la Sigmund Freud, spre a coborî în abisal şi a întelege în profunzime despre ce este vorba! Voi pune însă o întrebare: dacă autorul ”Paradigmei feminine” a dorit să creeze un text literar umoristic, de ce a abordat un subiect ce nu ţine ca atare de divertisment, ci mai degrabă de o dezbatere politică ?
În ce priveşte îndemnul la atitudine, acesta a fost real în prima parte a textului (”În România, totul se românizează”). Pe parcurs se pierde datorită ţintirii spre o falsă sursă a răului, adică spre psihicul feminin al poporului, care e prezentat ca o fatalitate împotriva căreia n-ai cum lupta.. Din acest punct de vedere, pamfletul ”Modernizarea şi paradigma feminină a României”, poate provoaca o stare de pasivitate pe care sociologii Paul Lazarsfeld şi Robert K Merton, o numeau ”disfuncţie de narcotizare”.
În loc de final
În loc de final voi spune că nu mă îndoiesc de faptul că autorul mai sus amintitului pamflet îşi iubeşte ţara şi chiar a vrut să scrie un pamflet plin de dragoste. Din păcate, ar fi trebuit să ştie că dragostea înseamnă mai întîi adevăr şi că nici de dragul retoricii nu trebuie să ne abatem de la el. Altfel nu va fi o dovadă de dragoste scrisul nostru ci cel mult o luare în posesie, o siluire a realităţii …şi aici ar mai putea adăuga domnia sa cuvîntul pe care l-a scris de cinci ori în cîteva fraze.
Aurora Mihacea
PS.
Cînd am terminat acest material, duminică pe la miezul nopţii, nu ştiam ce titlu voi da acestui material şi nu ştiam nici ce surpriză voi avea azi, luni la primele ore ale dimineţii (09.05.05, cand am si propus spre publicare acest articol) cînd am aflat de la stirile ”realitatea tv”, că preşedintele G. W. Bush, a declarat că momentul Yalta a fost o mare greşeală. Iarăşi America o ia înantea Europei! Cum să n-o iubeşti?
MULŢUMESC, AMERICA!
1.Titlul trebuie sa exprime jumatate din continut.
2. Liviu Antonesei in acel text numai a atras atentia asupra unei trasaturi negative asupra caracterului actual al romanilor.
3. S-ar putea sa revina cu un text profund fara valoare estetica, dar cu valoare de cunoastere si practica asupra psihologiei actuale a romanului. Cred ca poate.
4. Ati vazut ce a scris domnul Plesu la un comentariu aici? Ne priveste pe toti.
Se intampla uneori ca un adult sa indemne un copil de 8 ani sa se duca sa ii dea o palma la unul de 14 ani, spunand ca in caz ca ar risca sa ia bataie, atunci o sa il apere adultul. Insa, din pacate, cateodata, baiatul de 8 ani se duce si ii da o palma celui de 14 ani, cel de 14 il ia apoi la cafteala, iar adultul e ocupat cu altele, mai la ordinea zilei, si uita sa il apere pe pustiul de 8 ani, care ramane singur la greu. Se intampla des asa, e realitate!
America si Anglia, cand au indemnat Romania la 23 August 1944, nu stiau ca nu se vor baga pentru noi, si ca ne lasa in voia rusilor? Eu zic ca stiau, dar voiau si ei sa scape mai repede de razboi si cu mai putini soldati englezi si americani morti in razboi. Doar fiecare isi apara intai si intai interesul propriu! Asa ca i-au amagit pe romani, si dupa aia i-au lasat balta. Multi romani si dupa 15 ani tot se uitau la cer si sperau: „Vin americanii!” Si n-au mai venit! Insa vin dupa 50 de ani si o iau iar de la capat cu vrajelile sforaitoare si cu aburerile… doar vor sa fie singurii stapani ai lumii.
Nu sunt de acord cu dumneavoastra, nu va lasati ademenita nici de cuvintele, nici chiar de faptele lui Bush. Se poarta exact ca adultul fata de copilul de 8 ani din paralela de mai sus. Bush o sti sa se comporte prin tufe, dar cu ursii ba, iar rusii (rusii in general, nu numai prefacutul de Putin) au caracterul asta de urs, acum in defensiva si retragere. Trebuie multa arta ca sa fie tinuti la respect, in nici un caz nu „bushisme”-socuri din astea. Nu sunt padurar, insa un urs nu cred ca il tii la respect prin forta, sfidare si provocare, ci mai ales lasandu-l in ale lui, desigur fiind obligatoriu ca nici el sa nu sara peste cal, sa nu vrea prea mult, sa nu produca pagube de neacceptat.
Greselile cu Iugoslavia de acum 14 ani pot sa se repete si cu Rusia.
Cand este in dificultate, orice imperiu se retrage concentric. Asa a fost si cu romanii, nu au mai avut putere militaro-financiara sa isi tina tot imperiul (sau poate nu mai erau la fel de rentabile exploatarile aurifere din Apuseni?), atunci au lasat Dacia care era la fruntarii sa se descurce singura, cu navalitorii asiatici de atunci venind valuri-valuri.
Acum Bush indeamna vitejeste Georgia sa ii scuipe in fata pe rusi. Sunt pentru independenta obligatorie a fiecarui popor, deci si a Georgiei, dar nu stiu daca in cazul Georgiei scuipaturi sfidatoare la adresa Rusiei, bazate mai mult pe muschi americani decat pe forta proprie, sunt cea mai inteleapta cale.
Pe de alta parte, va acord ca atitudinile franceze si germane sunt complet eronate, de fapt imorale. Pentru interesele lor economice si strategice si pentru sentimentele lor antiamericane, nu ii intereseaza de nimic, calca totul in picioare, se pupa cu rusii si uita de Cecenia si de tot! As deduce ca: Franta si Germania nu sunt nimic altceva decat America si Anglia.
PS: Daca ar fi sa o luam dupa nume, Franta, Germania, Italia, America, Anglia, Romania, etc ar fi tari feminine, iar Mexicul, Mozambicul, etc ar fi cele masculine. Bine, poate si Anglia, daca consideram denumirea de Regatul Unit.
Domnule Zob, vă voi răspunde la fiecare din cele patru puncte , fără a mai relua ceea ce aţi scris dvs.
Deci:
1) Titlul ales exprimă exact (şi în întregime), ideea pe care mi-am axat replica. Respectiv, ideea că acest popor nu are un “psihic feminin“ şi nici nu a suportat consecinţele momentului Yalta datorită psihicului său feminin ci datorită unor decizii luate de marile puteri ale vremii fără a se ţine cont de voinţa sa. DIN RECUNOAŞTEREA ERORII DE LA YALTA, DECURGE IMPLICIT ŞI ABSURDITATEA CALIFICĂRII (chiar şi …pamflematice), A POPOARELOR SUD-EST EUROPENE DREPT POPOARE CU PSIHIC FEMININ;
2) Trăsăturile negative despre care spuneţi că ne caracterizează (sau consideraţi cumva că facem excepţie?), sunt urmărite de dl. Antonesei pornind din istoria românilor şi fundamentate pe ea…din păcate. Da, din păcate, căci pornind de aici nuanţa explicativă pe care ne-o propune dl. Antonesei este una falsă, punctînd pe inexistent (psihicul feminin al poporului român) şi pe fatalitate. PERSONAL, NU MĂ ÎMPAC CU ACEASTĂ VIZIUNE; VĂD ÎNSĂ CĂ EA CORESPUNDE PSIHICULUI….MASCULIN! (Ei, cum vi se pare că sună? Fiţi liniştit, nu cred in astfel de disjuncţii; vreau doar să vă ascut capacitatea empatică);
3) Aici n-am încotro, trebuie să vă reproduc…Păi, ascultaţi-vă şi Dv.:”S-ar putea să revină cu un text profund (cumva recunoaşteţi ca textul anterior al Dlui Antonesei n-a fost… profund?), fără valoare estetică dar cu valoare de cunoaştere…” Să înţeleg că textul anterior are valoare estetică? Acel text în care România vă este înfăţişată „plîngînd în pumni” (au cam plîns părinţii noştri amarnic după Yalta, asta-i drept…dar nu de luat în zeflemea!), purtînd “chiloţi de mătase” şi „plăcîndu-i în sufletul ei” (Doamne, cît cinism este aici!), „violul” la care o supune „vijeliosul muscal…”, vă este pe plac? Mă rog…acestea sunt probabil tainele „psihicului masculin”!
Şi încheiaţi: „Cred că poate”. Deci ÎNAINTE de a citi ce va scrie dl Antonesei îmi trimiteţi acest avertisment…Căci spuneţi: „S-ar putea…” Ce pot să mai zic? Sunt în faţa unui act de credinţă, iar în acest caz, logica se retrage…
Acum însă, văzind şi eu că dl Antonesei a revenit cu textul de care vorbiţi, îl voi citi la rîndul meu, spre a vedea cum răspunde la replica mea…Respectiv la conţinutul şi impactul mesajului textului său anterior, la „efectul de con”, la „disfuncţia de narcotizare”, la preferinţa de a trata în stil…umoristic (divertisment?), un subiect atît de grav care a marcat soarta acestui popor.
4) Mi-l arătaţi pe dl Pleşu aşa ca şi cum mi-aţi arăta nuiaua din cui! Na, că n-am văzut ce-a spus dl Pleşu! Chiar, spuneţi-mi şi mie, unde, ce şi cum, sunt sincer curioasă DACĂ cineva fără a argumenta punctual, m-ar face să-mi schimb punctul de vedere! (Sper să nu mă urecheaţi pentru că n-am văzut ce spune Pleşu: accesul meu la internet este limitat şi nu detaliez acest aspect).
Lasand deoparte fondul materialului si marginindu-ma la amanunte, Aurora are dreptate sa sublinieze gestul minunat al Romaniei de-a refuza, in ’38, sa participe la impartirea Cehoslovaciei.
Estimp, Ungaria si chiar *Polonia* (ironia suprema!) s-au aruncat ca vulturii pe hoit, tragandu-si parti din teritoriu. E putin lucru? Nu-i deloc putin. Ma-ntreb: daca rusii, in 1939, i-ar fi invitat pe polonezi sa ia parte din Bucovina (cu care se invecinau atunci) ar fi facut-o? Si, dac-ar fi facut-o, cum ne-ar fi putut privi-n ochi atunci cand i-am primit in ’39 pe refugiati cu bratele deschise?
Vai de cei care-s la putere-n orele grele ale Istoriei! Puterea nu vine doar cu privilegii (vad c-ai nostri, cei de azi au uitat complet acest amanunt), vine cu povara.
America, careia-i multumeste Aurora, era pe vremea aia intr-un izolationism total si nu-i pasa de ce se-ntampla. Dupa parerea mea, Americii nu trebuie sa-i multumim pentru nimic, scuze sau fara scuze (pur gest de P.R. si atata tot, menit s-aduca suporteri). Iti ceri scuze daca intr-o situatie-n care puteai proceda diferit ai ales calea gresita.
Fapt: la Yalta aliatii din Vest erau deja pusi in fata faptului implinit: rusii, dac-o vroiau,
ii aruncau in Atlantic. In situatia asta, shervetel sau ba, cei din vest au trebuit sa dea Cezarului (puterii de pe teren, adica) ce-i al Cezarului.
De ce-ar trebui sa-si ceara scuze ipocrite pentru chestia asta (ca oricum nu puteau face absolut nimic)?
In conditiile astea, Romania (si nu doar ea) au cazut prada setei de expansiune sovietice. Istoria nu se scrie cu principii, se scrie cu forta. Nu ne place, da’ asta e.
Am mai scris undeva, odata: intrebarii lui Cioran cu privire la ce ar trebui sa „faca” popoarele/natiunile, eu raspund ca nu trebuie sa faca absolut nimic in afara de-a trai pur si simplu (asta implica a supravietui).
Dupa 1938, vazand ce li s-a-ntamplat cehilor (cu care Franta, nu Marea Britanie avea tratat), era clar ca eram fii ai ploii. Eu cred ca trebuie sa le multumim oamenilor politici de atunci pentru ca au actionat asa cum au facut-o. Nu era alta solutie. *Dupa* razboi toti isi dau cu parerea, toti e viteji si mari strategi…
De ce Nea Marine, spui “lăsînd la o parte fondul materialului.”?
De ce spui asta? Nu stiu cum, dar mi se pare mie mie sau laşi impresia că că mă aperi (deşi n-aş merita, pentru că fondul materialului, îl laşi la o parte, nu-i aşa?)
Nu-mi faci un serviciu, din două motive:
a) Laşi impresia în subliminal că dai la o parte fondul materialului pentru că nu ai fi de acord cu el, deoarece n-ar fi demn de luat în seamă; ori dacă este aşa, eu vreau să cunosc părerea ta (şi sigur nu numai eu…)
b) Nu sunt dintre cei care să se teamă de adevăr…Şi nici dintre orgolioşii care să creadă că doar ei îl deţin. Ştiu că pot greşi, vreau însă doar atît: să mi se arate cum şi unde. Pînă acum, excelentul curs al d-lui Antonesei (pe care probabil îl ţine şi în faţa studenţilor săi şi bine face), nu m-a convins cu privire la intrebarile pe care i le-am adresat vizînd textul său de săptămîna trecută…Sau, mai bine spus, mi-a reîntărit ideea că şi un om cultivat poate da rău cu bîta în baltă atunci cînd uită să îşi consulte…bibliografia!
Deci, nu am spaimele d-lui Zob, zugrăvite pe Forum şi nici orgoliul său: teama că vine cineva mai dotat ca mine şi-mi dovedeşte că greşesc. Să vină: adevărul va avea de cîştigat, deci şi eu (chiar daca are dreptate altcineva si nu eu)
Am mulţumit Americii în contextul în care ştiu că în Occident se punctează pe neloialitatea istorică a României, şi nici nu i s-a recunoscut aportul adus în dobîndirea victoriei. De cîte ori au fost invitaţi reprezentanţii noştri la această aniversare a victoriei aliaţilor, după 1989 ? Deasemeni am mulţumit Americii în contextul polemicii cu textul anterior („Modernizarea şi paradigma feminină a României”), care puncta pe sufletul feminin al acestui popor, în contrapondere cu popoarele occidentale mai…”bărbate”.
În acest context mulţumeam Americii. Nu pentru că mi-aş face iluzii cu privire la modul cum se face istoria: cu forţa şi nu cu principiile moralei.
De fapt, nu asta spun şi eu în articolul meu?
Nu, d-le Dumitriu, nu-mi fac iluzii nici în privinţa lui G. W. Bush şi cred că exemplul pe care l-ati ales este extrem de elocvent.
Dar totuşi, Nea Marine, nu poţi nega că această recunoaştere înseamnă totusi ceva …În sfîrşit un mare lider al acestei lumi ne face cit de cit dreptate. Recunoaşte în văzul lumii că au fost încălcate principiile moralei. Se întîmplă aşa ceva atît de rar! Nu se poate să nu te bucuri în sinea ta, pentru ca am văzut că preţuieşti principiile şi chiar dacă vei fi mă rog…acid cu mine ( situatie in care ma voi stradui sa nu-ti ramin datoare), tot îţi voi spune Nea Marine că efectiv te iubesc pentru faptul că-ţi merg la inimă principiile …Căci spui: „ …gestul minunat al României de-a refuza în 38 să participe la împărţirea Cehoslovaciei..“! Iată că preţuieşti principiile, aşa neluate în seamă de raporturile de forţă ale istoriei..
Aurora Mihacea
Rog mult pe d-na Adriana Nazarciuc sa confirme data la care am propus spre publicare acest material la RLIV, spre a evita eventualele neintelegeri provocate de discrepanta dintre ceea ce afirm in PS-ul articolului privitor la datarea lui si cele afirmate de afisajul electronic, citeva spatii mai jos.
Ii multumesc mult pentru intelegere.
Aurora Mihacea.
—————-
Materialul dv., doamna Aurora Mihacea, a fost propus spre publicare in data de 09 mai 2005. INSA aparitia sa in pagina ACUM a avut loc joi, 12 mai (in locul articolului dlui Mihaies). Ca urmare, calculatorul a datat automat aparitia sa, luind in calcul data publicarii – 12 mai, nu a propunerii spre publicare – 9 mai.
Aoleu, Aorora, fereasca sfantu’ sa fii afurisit de-o femee, ca nu te mai scapa afumatul dintr-o mie de cadelnitze!
Cand am scris ce-am scris, ca nu la fond ma refer, am facut-o fara ganduri ascunse, asa cum scriu eu de obicei. Ce citesti, aia e.
Am omis sa ma refer la fond pentru c-am lamurit odata fondul, nu? Suntem, cum stii, de-acord.
Pai atunci de ce sa tot glossam pe tema asta?
Repetitia, mama invataturii, are rolul ei, cand e folosita cu masura. Si eu sunt de parerea ctitorilor Academiei Catzavencu, anume ca cititorii nostri e mai destepti decat noi.
Domnule Nea Marin,
va citez: „Dupa 1938, vazand ce li s-a-ntamplat cehilor (…), era clar ca eram fii ai ploii. Eu cred ca trebuie sa le multumim oamenilor politici de atunci pentru ca au actionat asa cum au facut-o.”
Ca sa vorbim la concret, vreau sa va intreb ceva, pentru curiozitatea mea si ca sa inteleg in detaliu ce spuneti: la care anume oameni politici va referiti? Carol al 2 lea? Guvernul de atunci? Cine? Gheorghe Tatarescu? Armand Calinescu? A.Calinescu nu cred, ca el era pe la Interne atunci, nu la Externe, deci era ocupat cu altele, mai politienesti, in 1938. Puteti sa ii numiti pe politicienii respectivi, sau va refereati doar asa, la modul general?
Am facut si eu unele lecturi istorice, cu precadere despre secolul 20, dar va spun ca momentul asta cu impartirea Cehoslovaciei mi-a scapat. Momentan nu am timp sa caut, dar o sa caut ulterior sa vad care era dinamica politica de atunci din Romania, si care erau oamenii politici care decideau in momentul respectiv. Care or fi acei curajosi politicieni care au facut atata bine Romaniei in 1938? Si, mai important, care le-au fost motivatiile? Ca, daca e sa vorbim doar la modul general, si Ceausescu a refuzat in 1968 sa intervina in Cehoslovacia, si tot occidentul era atunci la picioarele lui, poate chiar si AMERICA…
D-ule Dumitriu, nu sunt de acord cu paralela pe care o faceţi între cele două momente ale istoriei în care România a ales să nu fie de partea celui Puternic.
Pe ce vă bazaţi? Pe faptul că şi în 1938 ca şi în 1968, aveam o situaţie similara în sensul că la virf aveam conducători ce imprimă o politică autoritară, respectiv în 1938 un rege îdelung blamat pentru o mie şi una de păcate, iar în 1968 un dictator? Sau pe faptul că şi în 1938 şi în 1968 au consimţit să participe la atacul asupra Istoriei Cehoslovaciei şi alte popoare? Care bineînţeles spun acum că n-au avut încotro în contextul internaţional respectiv, dar gestul României arată că totuşi era o alternativă?
Întrebarea Dv., are o bază ştiinţifică, sau una…resentimentară? Vă întreb sincer, pentru că eu nu consider că se pot judeca actele istorice ale unui popor, numai prin prisma unei personalităţi şi a calculelor mai mult sau mai puţin ştiute ale acesteia. Toată presa vremii (dacă veţi citi despre perioada respectivă, urmăriţi şi acest aspect), mă refer la presa noastră bineînţeles, a fost de partea Cehoslovaciei, exprimînd sentimentul profund moral al românilor în această chestiune. Din cîte ştiu, chiar Goring a reproşat acest lobby făcut de presa din România în timpul crizei cehoslovace iar Germania ne-a făcut să plătim scump această opţiune. Ceea ce vreau să spun, este că, poate de putine ori se intîmplă ca cei ce reprezintă Puterea într-o ţară, să reprezinte în deciziile lor, voinţa unui întreg popor. DAR, ÎN ACESTE DOUĂ MOMENTE, ACEST MIRACOL (îi spun miracol şi pentru că este vorba de un regim autoritar, în ’38 şi de totalitarism în ’68), S-A PETRECUT.
Pentru mine asta este ceea ce contează şi nu neapărat trecătoarele personalitaţi şi guverne care ne-au condus. Păcatele lor concrete n-au cum înnegri gestul moral care ne exprimă.
PS
Iar de ce eram, după dezmembrarea Cehoslovaciei din ’38, fii ai ploii cum spune Nea Marin, este clar, zău aşa!
Doamna Aurora,
Paralela mea cu 1968 a fost nereusita, mai bine nu o puneam deloc, paralela asta era efectiv secundara in replica mea.
Revenind si rezumand, cele 2 puncte principale ale replicii mele erau:
1) Il rugam pe nea Marin sa ii numeasca pe politicienii-eroi la care facuse referire! Numirea acelor politicieni de curaj este esentiala, pentru ca romanii sa stie caror personalitati sa le inalte statui!
2) Numai dupa ce acesti politicieni ar fi capatat un nume, as fi vrut, eventual, sa aprofundam care au fost motivatiile reale ale acestor politicieni-eroi de la 1938.
La intrebarea 1), nea Marin nu a postat deocamdata nici un raspuns. Si nici replica pe care o dati nu puncteaza vreun nume de politician, dumneavoastra considerand ca meritul este al vointei intregului popor. Va apreciez conceptia si punctul de vedere, a mea este insa diferita, prefer a incerca determinarea responsabilitatii istorice a politicienilor respectivi. Ca amanunt, vreau doar sa va contest exprimarea cu “intregul popor”, corect politic ar fi “marea majoritate a romanilor”.
Ca sa explic totusi paralela intentionata, aceasta paralela cu 1968 si Ceausescu a fost in unicul scop de a determina substratul exact al actiunilor politicienilor de neparticipare la agresiunile asupra Cehoslovaciei, in 1938 si respectiv in 1968. Atentie, eu ma refer strict la politicieni, si nu la intregul popor. Au fost aceste actiuni ale politicienilor manate numai de curaj si sinceritate in stare pura, sau au existat si alte fatete, alte interese? Care sunt acelea?
In sensul asta am facut paralela, si nu in sensul ca si Ceausescu si Carol au fost dictatori, sau ca au participat si alte tari la impartirea ulitei cehe.
Referitor la momentul 1968, dupa parerea mea Ceausescu s-a tinut departe de invadarea Cehoslovaciei nu neaparat din convingerea ca e ceva rau (desi atunci poate mai avea niste reflexe simple intacte), ci ca sa castige capital de imagine prin desolidarizarea de rusi, capital pe care sa il foloseasca ulterior ca sa devina el mare figura istorica.
Politica unui om de stat nu sta intr-o singura actiune, ci intr-o constructie (insiruire) de actiuni. De aceea am cerut nume, ca sa putem analiza politica de stat a politicianului respectiv nu numai punctual, ci intr-un spectru mai larg, al anului (anilor) respectiv.
Dau un exemplu de politica titulesciana pe care o consider gresita d.p.d.v al eficientei practice: impreuna cu Cehoslovacia si Iugoslavia, Romania a fondat Mica Antanta, in 1920-1921, si a creat o noua organizatie de securitate regionala – Antanta Balcanica, impreuna cu Iugoslavia, Grecia si Turcia, in 1934.
Am o intrebarea pentru aceasta viziune titulesciana: in aceste aliante care s-au dovedit istorico-militar a fi doar niste simple foi de hartie in fata dictatelor lui Hitler si Mussolini, unde era Bulgaria? Nu era mai potrivit sa insistam si iar sa insistam pentru o alianta defensiva, efectiva, functionala geografic, Romania-Bulgaria-Iugoslavia? Simplu, local, pe stil daco-getic.
Aveam nevoie de a miza pe aliante cu Cehoslovacia si Turcia, cu care nici macar nu suntem vecini directi? Credeti ca ei chiar mizau pe noi, ca le trimitem trupe teleportate sa ii aparam de Wermacht? Cum i-am ajutat noi pe cehi si slovaci in fata agresiunii lui Hitler? La modul efectiv ma refer, nu cu clampaneli din gura sau cu declaratii politice.
O sa spuneti ca dupa razboi multi viteji si multe viziuni se-arata. Ok.
Va rog să mă credeţi, motive independente din voinţa mea mi-au înghiţit efectiv timpul. Vă răspund (după puterile mele), abia acum, cu întârziere. Sper să mă iertaţi pentru aceasta.
Spuneţi că scopul paralelei făcute de dumneavoastră este de a determina substratul exact al acţiunii politicienilor de neparticipare la agresiunea asupra Cehoslovaciei din 1938 si 1968.
Cred că răspunsul îl aveţi în declaraţia dată de ministrul de externe al României, N. Petrescu Comnen, la sesiunea din mai 1938 a Micii Înţelegeri. Citez:
“ Budapesta – arăta el – probabil inspirată de alte capitale, punea ca condiţie prealabilă oricărei înţelegeri cu România şi Iugoslavia abandonarea Cehoslovaciei, deci dizolvarea Micii Înţelegeri. Am răspuns ca România nu va comite niciodată un act de felonie şi că recunosc prea bine climatul diplomatic al momentului ca sa nu-mi dau seama că abandonarea Cehoslovaciei va fi semnalul dizolvării Iugoslaviei şi a României” (citatul îl reproduc după Aurică Simion care la rândul său îl ia din “România în timpul celui de-al II-lea Război Mondial”, Ion Popescu Puţuri, în “Anale”, nr. 5-1966, pag. 41). Ca urmare (şi aici vedeţi şi cum a putut ajuta România Cehoslovacia în acele momente, chiar dacă…n-a apelat la trupe teleportate), guvernul român a autorizat trecerea prin România a avioanelor achiziţionate de Cehoslovacia din URSS şi ar fi aprobat tacit survolul aviaţiei ruseşti spre Cehoslovacia.
Totodată A. Simion ne indica o bogata bibliografie referitoare la acest eveniment. Reproduc câteva lucrări folosite de acesta:
“Documents on British Foreign Policy, Third series, vol. II, 1938, London, 1949,doc. 898 “
“Winston S. Churchill, Mémoires sur la deuxiéme guerre mondiale,vol. I , L’orage aproche, Plon, Paris, 1948, p. 301-302, 311-312.“
“N. Petrescu-Comnen, Preludi del grande drama, Edizioni Leonardo, Roma, 1947, p.37-40 ”
Acum, suntem cu toţii conştienţi că adevărul este dezvăluit de istorici în anumite limite dictate de vântul ce bate în plan politic… ceea ce nu înseamnă că aceasta nu este o anomalie. Dar asta e realitatea. Din câte ştiu în toamna lui ’38 a fost la conducere guvernul lui Miron Cristea.
Referitor la momentul ’68 s-ar putea să aveţi dreptate. Cu certitudine însă nimeni nu poate şti ce este în gândul cuiva cu atât mai mult care au fost motivaţiile reale ale gestului făcut de dictator. Dar dacă substratul a fost acelaşi ca în 1938? Respectiv faptul că după Cehoslovacia ar putea urma oricând, la cea mai mică abatere de la linia Kremlinului (ştim doar pretenţiile de originalitate şi contribuţii creatoare ale lui Ceauşescu…), altă ţară inclusiv România? Bineinţeles nici în eventualitatea că ar fi aşa, nimic nu îl scuză pentru calvarul la care ne-a supus…
Nu, Bulgaria nu putea fi luată în calcul de Titulescu, din cîte îmi amintesc aveam un bun motiv de neînţelegere în istoria Cadrilaterului.
Aurora Mihacea
Doamna Mihacea,
In primul rand nu este nevoie sa va scuzati pentru faptul ca nu ati raspuns imediat. Nici eu nu am timpul necesar pentru a face comentarii cu citate din carti istorice, marginindu-ma la comentarii personale ale istoriei interbelice, bazate totusi pe lecturi.
Cateva comentarii, si va spun de la bun inceput ca sunt orientate spre a clatina putin din statuile unor oameni politici romani celebri, statui pe care eu le consider exagerate, nu doar de catre istoriografia de dinainte de 1989, ci perpetuate pana astazi de unii istorici romani. Spre exemplu, sa ma refer doar la Miron Cristea si Nicolae Titulescu, ca sa fie in legatura directa cu replica dumneavoastra.
Referitor la Miron Cristea, patriarhul Miron Cristea, caci era si patriarh, a fost destul de problematic pentru biserica ortodoxa romana ca seful ei sa devina prim-ministru. Este ca si cum azi am pune pe patriarhul teoctist prim-ministru. Este destul de nepotrivit, cu toate ca treaba asta se mai practica si in ziua de azi, pare-mi-se Iranul ar fi un exemplu de teocratie (Iran, alt exemplu de tara cu nume masculin… ca si Irakul de altfel). Asa sta un patriarh in slujba lui Dumnezeu, acceptand puteri ministeriale? Discutabil…
Despre Titulescu acum, va citez: “Nu, Bulgaria nu putea fi luată în calcul de Titulescu, din cîte îmi amintesc aveam un bun motiv de neînţelegere în istoria Cadrilaterului.” (v-ati exprimat putin nefericit, un motiv de neintelegere nu e chiar bun, mai curand s-ar potrivi adjectivul “serios”)
OK. Oricum, daca e sa ne clasificam vecinii, dintre rusi, ucrainieni sau unguri, cu bulgarii parca nu am avea incompatibilitatile cele mai mari. Nici cu sarbii nu stam chiar numai de bezele, chiar si in ziua de azi, a se vedea problema romanilor din Valea Timocului, carora sarbii nu prea le acorda drepturile cuvenite minoritatilor, conform standardelor europene.
In ziua de astazi, cu bulgarii avem lipsa de cooperare, ne tot chinuim sa facem un pod comun peste Dunare, de parca ar fi pod peste vreun ocean, asa de greu se realizeaza avansuri. Si alte probleme, centrala de la Kozlodui, etc.
Revenind: Romania avea un diferend cu bulgarii, vecinii din sud, legat de Cadrilater. Ok. Dar Titulescu ce era? Buticar, pescar? Ce pazea? Nu e asta treaba ministrului de externe, treaba de diplomat, sa imbunatateasca niste relatii nu tocmai bune? Nu asta inseamna sa fii bun diplomat, stingand neintelegerile si litigiile cu vecinii apropiati, si cladind blocuri militare, economice, politice, functionale?
Doar problemele sunt facute spre a fi rezolvate. Ceea ce spuneti dumneavoastra e chiar o descalificare a lui Titulescu: pai cum, el, considerat de unii cel mai mare diplomat roman din toate timpurile, unul din stalpii Societatii Natiunilor (ONU de astazi), sa nu fie in stare sa gaseasca o solutie pozitiva pentru problema Cadrilaterului? Ditamai Titulescu?
Doamna, un mare diplomat e cel care face constructii diplomatice viabile, tinand cont intai si intai de oamenii (romanii) pe care ii reprezinta!
Ce imi foloseste daca sunt in relatii perfecte cu Marocul, daca cu Bulgaria si cu alti vecini directi sunt in situatii conflictuale pe care nu fac eforturile necesare ca sa le reglementez?
Parerea mea: o parte importanta din efortul diplomatic trebuie concentrata in a avea mai intai relatii bune cu vecinii directi! Desigur, fara ca asta sa excluda si alte viziuni de securitate colectiva, implicand tari mai indepartate geografic. Repet, spun asta strict din punctul de vedere al ponderii efortului diplomatic intr-o directie sau alta.
Nu avea argumente Titulescu cu Bulgaria? Daca scotocea putin, cred ca gasea. Spre exemplu, le putea aminti bulgarilor ca, la 1877, fara ajutorul si jertfa romanilor, o luau in bot original si ramaneau poate sub talpa turcilor, cu tot cu trupele rusesti in uniforma tarista care venisera cu tam-tam ca mari eliberatori ai bulgarilor.
Vai, dar nu, in timpurile acelea marelui roman Titulescu nu-i ardea de asta, el era ocupat cu altele, tinand discursuri perfecte la Societatea Natiunilor despre invadarea Eritreei de catre Italia! De acord, nu era corect ca aviatia italiana sa isi testeze avioanele-prototip pe triburi africane inarmate doar cu suliti si puscoci! De acord…
In situatia asta, sa ii lasam pe eritreeni sa ii inalte statui lui Titulescu, romanii pentru ce?
Caci, din culisele diktatului de la Viena din 1940, se spune ca ministrul italian de externe Ciano si cu Mussolini, cand s-a pus problema de fata cu Hitler sa se smulga teritorii Romaniei, nu au miscat un deget in favoarea Romaniei, printre alte motive tinand minte si pozitia lui Titulescu in problema Eritreei, si dorind sa isi ia revansa, dand o lectie Romaniei (in mintile lor, ei confundandu-l pe Titulescu cu Romania, ceea ce este evident gresit, dar confuzii din astea se intampla adesea) care s-ar fi pus in calea expansionismului lor.
Asa ca, vedeti dumneavoastra, poate ar fi bine sa ii intrebati si pe romanii din teritoriile pierdute in urma diktatului de la Viena ce parere au de minunatele politici de securitate colectiva ale lui Titulescu. S-ar putea sa aiba alta parere.
Domnule Dan Dumitriu,
La acest ultim ecou al Dvs care dateaza din luna mai 2005 eu v-am raspuns prin materialul intitulat « O cale spre adevar: Polemica » , (Material propus pentru publicare la data de: 6-06-2005). Numai bine,
A M.
Intr-adevar, aceasta polemica este un subiect foarte vechi, din 2005.
Personal, nu am trimis nici un ecou recent forumului Romania Libera (de altfel, in ultimele 3 saptamani nu am mai postat nimic), cu atat mai mult pe acest subiect, care de altfel este si unul uitat, nemaiaparand pe pagina principala a site-ului, deci nemaifiind practic accesat de nimeni.
In concluzie, nu inteleg de unde a reaparut aceasta contributie veche a mea. Sunt total nedumerit de reactivarea subiectului, care nu face decat sa induca o zazanie stupida, fara sens, producand nedumerire. I-as ruga pe cei de la RL.com daca ne pot lamuri ce s-a intamplat, fiind si problema lor de credibilitate a site-ului daca se petrec astfel de lucruri:
1) Fie este o eroare informatica in interiorul site-ului;
2) Este posibil ca cineva sa fi copiat mesajul meu mai vechi, si sa il trimita din nou, ca provenind din partea mea. In acest caz, as aprecia daca RL.com poate identifica ID-ul computerului de unde s-a transmis falsul respectiv, si eventual sa mi-l comunice, ca sa putem intelege mai bine ce s-a petrecut. Consider ca in cazul de fata am dreptul sa stiu de unde se trimit mesaje in numele meu.
Stimate domnule Dumitriu,
În urmă cu câteva zile, în calitatea de editor al subrubricii „Polemica”, am primit înştiinţarea că a fost propus un nou ecou pentru articolul „Mulţumesc, America” scris de o terţă persoană. Atunci când am dorit să validez ecoul respectiv am constatat că acesta dispăruse din baza de date, dar am observat că există un alt ecou care nu fusese validat. Ecoul respectiv a fost postat de dumneavoastră înainte ca eu să mă ocup de „Polemica” şi nu ştiu din ce cauză nu a fost validat la vremea respectivă. Eu am constatat abia acum existenţa sa şi am considerat că este firesc să îl validez.
Toate cele bune,
G. Cionoiu