N.R. Publicam in aceasta saptamana la rubrica „Polemica” un articol propus de Mircea Mihaies, despre un subiect „fierbinte”.
O coaliţie preponderent familială (Brădăţan, Brădăţan şi Suceavă) mă denunţă preşedintelui României pentru îndrăzneala de-a fi ironizat elucubraţiile susţinute de unii juni „political correct”. Era vorba de un pamflet în care-i luam în tărbacă pe „anti-elitiştii” români de ultimă oră, profund nefericiţi că nu-i bagă nimeni în seamă. Dacă mi-ar fi răspuns printr-un articol, printr-un studiu, sau ce s-or fi pricepând să scrie, totul ar fi fost în regulă: eu mi-am exprimat un punct de vedere, ei altul — şi cu asta basta: eventualii cititori ar fi decis cine are dreptate şi cine se acoperă de ridicol.
Ei bine, nu: inşii ce semnează uniform cu titlul de „dr.” aleg calea recursului administrativ, adresându-se direct lui Traian Băsescu, pe care-l somează să mă demită din vice-preşedinţia Institutului Cultural Român.
Mentalitatea de ciocoi ajunşi, care de la înălţimea supraputerii politice şi militare (la edificarea căreia n-au nici un merit, de altfel!) privesc cu scârbă absolută spre instituţiile româneşti, nu e nouă. Noi sunt doar măştile. A-l reduce pe preşedintele României la măruntul rol de executant al unor ukazuri aberante arată orice, în afară de un minim respect pentru acel preşedinte. Nu puteam spera la o mai eclatantă confirmare a bănuielilor pe care mi le exprimam în articolul incriminat. Resentimentul, invidia, revanşa au devenit idealurile multor indivizi (doctori sau nedoctori) ce cred că dacă ţin un pix în mână chiar ştiu să şi scrie.
Că unii dintre ei mint cu neruşinare, de la obraz, mă aşteptam. Dar nu mă aşteptam să mintă atât de prosteşte. Adică să falsifice cuvinte şi expresii şi să pună în gura celui pe care l-ar dori exterminat idei ce există doar în mintea lor întunecată de ură.
Delaţiunea cadriştilor româno-americani începe pompos: „Suntem un grup de profesori şi cercetători de origine română angajaţi la mai multe universiăţi nord-americane”. Sigur, matematic vorbind, trei e un grup. Că doi membri, soţ şi soţie (sau frate / soră — nu-mi dau seama), plus al treilea satelit se autointitulează „grup de profesori şi de cercetători”, treacă de la mine: nici măcar n-am să întreb care e „profesor” şi care „cercetător”… S-au văzut şi lucruri mai bizare. Spre deosebire de domniile lor, eu nu-mi scriu articolele sprijindu-mă în cârja însemnelor academice, asociind pe neîntrebatelea părerilor mele vreo instituţie. Sau, cine ştie, te pomeneşti că numeroasele universităţi americane la care sunt „angajaţi” i-au abilitat în acest sens! Şi poate că tot ele i-au încurajat să-şi ofere sprijnul pentru „consolidarea diplomaţiei culturale româneşti.” Oricum, pentru nişte potenţiali „diplomaţi culturali” mint cam mult şi cam neruşinat.
E dreptul lor să spună că am scris un articol „suburban în ton, marcat de o lipsă de deontologie profesională, şi de numeroase erori logice şi de informaţie” (admiraţi, vă rog, stilul şi tehnica originală a plasării virgulelor!) Dar nu înţeleg de ce e nevoie să-mi pună în gură cuvinte pe care nu le-am rostit niciodată. Întrebarea e retorică: evident, pentru a le ieşi turnătoria ca la carte. Sintagma „patrupezi din Midwest”, prin care cei trei par să se autoidentifice, nu există în textul meu. Scriam cu totul altceva, la genul feminin, nu la masculin, şi anume, „patrupedele din Midwest”, cu directă referire la o banală realitate statistică. Evocam acele state americane „unde numărul oilor îl covârşeşte pe cel al oamenilor.”
După care continuam: „Nu datorită patrupedelor din Mid-West-ul american am dat acestui articol titlul de mai sus. Încerc, pur şi simplu, să arăt cât de ridicol e pentru un intelectual să inventeze formule lipsite de sens pentru a-şi exhiba rănile. Evident că există o clară trimitere ideologică în sintagma «boierii minţii». Evident că urlă în ea colectivismul şi nostalgia gloatei. ”Pentru deplina limpezire a minţilor înfierbântate, subliniez: „patrupedele” erau oi, iar nu oieri… În absenţa acestei construcţii, tot eşafodajul trio-ului româno-american se prăbuşeşte ca un castel de nisip… Dar nici măcar nu asta ar fi problema.
Problema e că domnii şi doamna (soţie? soră?) de mai sus trădează o intoleranţă şocantă pentru cineva care trăieşte în mediul academic american. În numele propriei agende, refuză dreptul la altă opinie decât aceea decretată de înaltele foruri „political correct”. Le înţeleg frustrarea şi setea de parvenire, vizibile prin afirmaţii arogante de genul: ”Prin simpla noastră prezenţă în viaţa academică americană, noi suntem deja un factor al diplomaţiei culturale româneşti…” I-auzi, soro! „Prin simpla lor prezenţă…” Păcat că această faimoasă statură nu e confirmată de „amazon.com” sau „BarnesandNoble.com”, marii distribuitori de carte din Statele Unite, unde în dreptul numelui lor apare ruşinoasa indicaţie ce s-ar traduce cu neaoşul: „nu e cazul…”
Nu ştiu cine sunt soţii (sau fraţii) Brădăţan. Constat doar că dr. Costică figurează pe internet cu două cărţi publicate în România, dintre care una — surprise, surprise! — la editura Fundaţiei Culturale Române, în epoca de glorie a risipirii necugetate a fondurilor… Aţi început să înţelegeţi dincotro bate vântul? Probabil că duo-ul s-a speriat că noua echipă de la conducerea ICR va înţărca vaca generoasă a editării de texte ce n-au altă şansă de apariţie decât finanţarea totală.
În schimb, îmi amintesc dedicaţiile hiper-admirative pe care Bogdan Suceavă mi le trimitea cu nu prea multă vreme în urmă… Dacă mobilurile brădeţene sunt clare ca lacrima, pe cele ale lui Suceavă nu le înţeleg: n-am făcut absolut nici o referinţă în articolul meu la competenţa sau incompetenţa sa. Eu mă refeream la acea categorie (în care văd că se grăbeşte să intre) a activiştilor ideologici care folosesc strategiile colectivismului pentru a obţine privilegii. Felul incalificabil în care a ales să mute discuţia în domeniul dosarelor de cadre, adică cerând la modul isteric sancţionarea administrativă pentru o opinie exprimată public, indică enormul dispreţ faţă de „republica bananieră” pe care a părăsit-o: cu subdezvoltaţii nu polemizezi, îi dai ordin preşedintelui ţării să-i zvârle pe brânci afară!
Ca să fiu explicit, e ca şi cum eu m-aş adresa mai-marelui universităţii Fullerton, dl. Milton A. Gordon, şi aş spune că Bogdan Suceavă reintroduce în România tehnica denunţului calomnios. Ba mai mult, că o face abuzând de apartenenţa la acea universitate, atrasă astfel într-o confruntare despre care nu ştiu dacă e informată. Iar apoi m-aş adresa şi Serviciului american de emigrare şi naturalizare şi m-aş interesa dacă dl. Bogdan Suceavă a declarat chiar totul despre originile sale. Mai precis, despre faimosul general de miliţie Ion Suceavă, despre care se pot citi lucruri suculente într-un număr din 1992 al revistei „Cuvîntul”. Şi care figurează şi într-un celebru lexicon al torţionarilor…
Să mai continui? Ei bine, dacă cineva ar avea timp să întrebe Parchetul despre activitatea unor anumiţi ofiţeri de miliţie în zona Pieţii Romane în timpul reprimării Revoluţiei din Decembrie şi-ar îmbunătăţi spectaculos cultura generală… Iar dacă nici asta n-ar fi suficient, ar putea merge la Domneşti, în Argeş, să-i întrebe pe săteni cu ce se ocupa un anumit sergent-major imediat după lichidarea partizanilor lui Arsenescu-Arnăuţoiu…
Fireşte, nimeni nu e responsabil pentru faptele părinţilor. Dar să nu laşi să treacă măcar o generaţie între metehnele genitorilor şi tine, adică să rămâi tot la filozofia bulanului şi la subtilităţile delaţiunii, e cam mult… Dar cum eu nu sunt Bogdan Suceavă, n-am să cobor la astfel de turnătorii înjositoare. Aştept, însă, răbdător, să verific adevărul proverbului despre agurida mâncată de părinţi ce strepezeşte dinţii copiilor…
Contradictia la care participati se denatureaza devenind o contradictie intre niste persoane.
Cei dinafara tarii nu au aceleasi sanse de afirmare in romanime cum au cei din Romania. Aici au pierdut cei ce au crezut ca vor putea face romanism in afara colectivitatii romanesti.
Timpul trece, viata se duce si ei nu-si mai regasec valoarea prin recunoasterea printre cei pentru care erau meniti sa fie.
Vedeti unde duce despartirea, imprastierea dezordinea pe care a creat-o asa-numitul capitalism din Romania?
In fenomenul de revolta trebuie vazuta sfasierea si neispravirea romanului razlet si nu atacul impotriva dumneavoastra.
Contradictia poate fi depasita numai daca se intorc intr-un fel la Romania.
Ha, ha, ce mai distractie! Dl Mihaies se intrece pre sine: …”resentimentul, invidia, revansa au devenit idealurile multor indivizi…”
Dom’le, apai eu pot intelege ca *revansa* sa fi devenit idealul cuiva (de ce nu, la urma urmei?), dar ca „resentimentul, invidia” sa fi devenit idealuri ma indoiesc in mod serios.
Astea-s *sentimente*, dom’le, un literator ar trebui sa stie ca, spre exemplu, lacomia sau tristetea sau bucuria nu pot deveni niciodata un ideal. Chiar asa, pe unde ne aflam, cine da lectii, cine carmuieste destinele culturii romane? Semantica, o, scumpa doamna…
La asa cultura, asa scriitura. Nu mai insist asupra tonului de mahala al materialului. Dac-as fi trimis asa ceva m-as fi asteptat sa fie refuzat la publicare pe forum (cinste moderatorilor!).
Vad ca autorul nu se margineste la a arunca cu lopata injurii. Vad ca merge cu mult mai departe, incalcand legea de fier a discursului decent, atacand nu doar persoana preopinentului ci chiar tufishu’ genealogic.
Bravo dom’le, la mai mare, ca tot era vorba de dosare de cadre. Arde-l la ficati pe motiv ca tata avea bulan de la Politie!
Sa ma scuze domnul Mihaies, da’ cred ca Aia au dreptate. Cineva care scrie precum domnul Mihaies nu prea are ce cauta p-acolea pa unde este.
Se pare ca de fapt asta-l mananca, faptul ca i s-au contestat calitati necesare ocuparii acelui post (vad ca revine intr-una, obsesiv, la tema asta in articol). Ca tot vorbim de sete de putere. Pana una-alta, mie mi se pare ca numitii semnatari n-au cum fi acuzati de sete de putere.
Daca dl Mihaies „le are” atat de bine cu literatura americana si daca s-a plimbat pan atatea universitati americane, m-asteptam sa stie macar cum se scrie termenul americanesc pe care de doua ori il scrie gresit (ala cu „political correct”). Doar daca n-o fi vreo greseala de ortografie a celui/celei care-a preluat articolul pentru ACUM.
Articolul asta n-a facut, pentru mine, decat sa ma tranteasca in tabara anti-Mihaies. Scurt si eficient. Si-or mai fi si altii ca mine (dintre cei care n-au nici un fel de intentie de-a fi tradusi p-afara sau de-a le fi traduse operile-n Romania).
———
N.R. Articolul nu a fost „preluat” pentru ACUM, a fost propus de d-l Mircea MIHAIES.
Stimate Domnule Mihaies,
Va raspund deoarece sunt intru totul de acord cu ceea ce, in mod pertinent, subliniaza domnul Leonard Oprea. Citez: “Mediocritatea sub toate formele ei, si cu atit mai mult aurea mediocritas, salieri-ana ori altfel, dar dintotdeauna astfel, are tendinta asimptotica sa creeze teorii cu iz nihilist si parfum de dogma, prin care isi justifica ratiunea de a fi ceea ce este: mediocritate. Fara trecut, fara viitor. Pina la urma – fara prezent. Mediocritatea devenita Putere neaga inevitabil liberalismul.”
Cautand in bazele de date internaţionale de prestigiu cum ar fi, spre exemplu, „Art , Humanities, & Social Science ISI”, Dvs sunteti listat cu urmatoarele contributii :
http://isi10.isiknowledge.com/portal.cgi/wos
Search Results — Summary
AU=(mihaies m)
DocType=All document types; Language=All languages; Databases=SCI-EXPANDED, SSCI, A&HCI; Timespan=1974-2005
Search within results:
3 results found (Set #1) Go to Page: of 1
Records 1 — 3
[ 1 ]
Use the checkboxes to select individual records for marking, then click Submit to add them to the Marked List.
1. Cazacu G, Mihaies M, Pascu MC, et al.
Polyolefin/lignosulfonate blends, 9 – Functionalized polyolefin/lignin blends
MACROMOLECULAR MATERIALS AND ENGINEERING 289 (10): 880-889 OCT 20 2004
Times Cited: 0
2. PHILLIPS W, MILOSZ C, KRISEOVA E, et al.
INTELLECTUALS NOTES FROM THE UNDERGROUND
PARTISAN REVIEW 59 (4): 701-721 FAL 1992
Times Cited: 0
3. MIHAIES M THE EMBLEM AS A SIGN OF PARODY
DEGRES-REVUE DE SYNTHESE A ORIENTATION SEMIOLOGIQUE (28): L1-L4 1981
Times Cited: 0
Asta în timp ce boierii minţii altor culturi (ex. Derrida, Rorty) au sute de contribuţii!
Domnule Mihaies, in consecinta, asociatia noastra, Asociatia Patrupedelor din Miduachee, este foarte fericita sa va confere inalta distinctie : « Bipedus Balcanicus Emeritus ».
Cu deosebita consideratie,
patruped Eugen Brailoiu
Grupul „elitist” de la Bucuresti a inceput sa enerveze multa lume…
Acest grup mi se pare a fi „profund nefericit”, acest grup ar trebui sa fie „luat in tarbaca” pentru mentalitatea de „ciocoi ajunsi care privesc cu scarba absoluta” spre oricine isi permite sa le arate „setea de parvenire” si „intoleranta socanta”.
Nu numai domnul Mihaies se coboara la „turnatorii injositoare”, mai sunt si altii in acest grup.
Este o metoda veche de anihilare a adversarilor.
Se lauda intre ei, se premiaza intre ei, nimeni nu are voie sa spuna ca scriu carti proaste, articole proaste. Faptul ca nu li se vand operele e pus pe seama inculturii cititorilor…
Romanii din diaspora sunt, intr-adevar, emisarii nostri, iar ICR, prin persoana domnului Mihaies – si nu numai -, in loc sa-i atraga, ii indeparteaza.
Patrupezi, patrupede, nu are importanta termenul, iar daca domnul Mihaies s-a referit chiar la „oile din anumite parti ale Americii”, trebuia sa-si publice articolul intr-o revista de zootehnie.
„Oile”… „mint cu nerusinare, de la obraz”, avand mintea „intunecata de ura”… Brrr! Cica e „polemica”.
Numai Lenin si Stalin isi anihilau adversarii prin acest fel de „argumente”.
Sunt un biet student al Universitatii de Vest din Timisoara, iar atat-de-controversatul-literat-profesor-domn Mircea Mihaies este profesorul meu de literatura engleza. In primul rand as vrea sa sesizez lipsa de profesionalism atat a domniei sale cat si a celor trei „petitionari”. Asta se intampla in momentul in care dreptul la libera exprimare garantata de Constitutie este prost inteleasa. Incerc sa ma pun in (im)postura unui observator obiectiv, critic, a carui menire este de a-si folosi dreptul mai sus mentionat.
Ma deranjeaza faptul ca patru intelectuali au ales aceasta cale mai putin onorabila de a-si manifesta crezurile, de orice natura ar fi ele. Tot ceea ce afirma dansii vine in contradictie cu ceea ce fac. Diplomatia e un cuvant care se pare ca a disparut din vocabularul lor. Nu e un concurs despre cine are mai multe carti publicate sau cine are mai multe aparitii pe site-urile americane. Exista o zicala care suna cam asa: Ceea ce faci imi spune atat de multe despre tine incat nu mai aud ce imi spui’.
Sa incercam sa analizam situatia decadenta in care se afla cultura romana in aceste momente si sa incercam sa o scoatem din impasul ideologic in care stagneaza de atata amar de vreme. E usor sa aruncam cu „pietre” unii in altii. Ce e mai important e sa recunoastem contributiile, deloc de neglijat ale domnului Mircea Mihaies in literatura romana si sa ii oferim acestuia locul pe care il merita, fara insa a-i atribui credit pentru lucruri pe care nu le-a savarsit.
Din viziunea mea de student-viitor-jurnalist-literat, pot spune doar ca e pacat ca s-a ajuns la astfel de manifestari lipsite de profesionalism, deontologie, ca sa nu mai spunem de lipsa de moralitate. E adevarat ca eu inca sunt „produsul” mediului idealist din care fac parte, si anume mediul universitar, dar refuz sa cred ca atunci cand ma voi apleca asupra unei coli goale in speranta de a o scrijeli cu penelul meu pentru a scrie articole de ziar sau orice alte „scrieri”, voi deveni si eu un astfel de „patruped din Midwest”.
Sa ii acordam domnului Mihaies prezumtia de nevinovatie, sa ne gandim ca e doar o reactie poate prea exploziva la „fuga intelectualilor” din spatiul mioritic. Sa le acordam „the beneffit of doubt” si celor de peste ocean, pentru ca nu suntem in masura sa-i judecam. Libertatea la exprimarea propriilor pareri nu trebuie confundata cu dreptul de a terfeli anumite persoane. Hai sa ne folosim aceste drepturi fara a jigni. Se poate exprima o opinie, o atitudine si fara a le aduce acuze celorlalti. sa incercam sa fim mai ingaduitori cu propria persoana si sa nu uitam un singur lucru: acela ca rolul nostru e de a ajuta cultura romana, implicit si Romania, sa ajunga la stadiul si statutul unei tari civilizate.
Sa ne folosim talentul, daca il avem pentru a face cunoscuta Romania prin valorile ei, nu prin certuri publice, acuze sau alte manifestari kitchioase. Sa evitam certurile inutile si sa nu exageram atat faptul ca unii fug din tara. Sunt sigur ca nu au facut-o doar asa, sa fie plecati. Au avut motive serioase. Sa ii lasam sa isi traiasca viata linistiti si sa ne apucam de treaba. Sa dovedim ca noi, cei ramasi in tara, putem si fara Ei.
Cu respect…un student idealist.
Ghita, nu voi corecta (incerca sa corectez) decat faptul ca sunt 23 de semnatari ai scrisorii, nu 3 (for god’s sake, am crezut ca doar domnul Mihaies are orbul gainilor, dar l-or avea si altii). Mai mult: sunt 23 in scrisoarea initiala, dar mult mai multi sustinatori (intre altii, subsemnatul) si inca si mai multi care vor sustine acest mesaj. Tine aproape, e doar incalzirea. In ceea ce te priveste, esti pe calea cea buna, deschide doar ochii mai bine. La buna vedere, vorba lui Stefan!
Patruped aspirant Sebi Buhai
P.S. Doamna Constanta Corbea, multumesc pentru prezenta de spirit, asteptam si pe altcineva care sa remarce similitudinea cu argumentele folosite in perioada incipienta a dominatiei „rosii”. Perfect de acord cu dvs., daca asta e polemica, se numeste „polemica a la Mihaies”. Nu se cade sa ne pretam la a raspunde cu aceleasi insulte desigur, dar nici sa nu ii dam replica.
Stimate Domnule Petrus,
Categorc, aceasta disputa (daca i se poate spune disputa) este un fapt nefericit. Sa va explic, din punctul meu de vedere, cam cum au evoluat lucrurile:
Ne vedeam de treburile noastre in universitatile in care activam, proaste, bune asa cum sunt ele, dar destule cotate in primele 500 din lume. La un moment dat citim textul scris de domnul Mihaies in care suntem atat noi, dar si universitatile noastre spoiti pana peste cap. Initial n-am dat foarte mare importanta textului crezand ca este scris de o persoana care nu are cei sapte ani de acasa. Mentionez, nu stiam cine este domnul Mihaies.
Ulterior am aflat ca Domnia Sa este profesor universitar, specialist in limba engleza si americana si, totodata, directorul adjunct al ICR. De aici a inceput iritarea noastra. Sa ma explic :
1. Chiar daca tarziu, MEdC se pare ca a inceput reforma in invatamantul superior. Sa fiti ferm convinsi ca exista destule cadre didactice care se opun. Si, partial explicabil, deoarece s-au obisnuit cu un anumit sistem. Textul scris de domnul Mihaies poate fi folosit oricand ca argument antireforma (« Ce, ailalti sunt mai buni ? Si asta nu spun eu ci profesorul universitar Mihaies de la Timisoara care este si director adjunct al ICR. »).
2. Domnul Mihaies este directorul adjunct al ICR. Acest institut ar trebui sa tina legatura cu Diaspora. Ori acest gen materiale scrise de domnul Mihaies nu cred ca vor atrage Diaspora, ba, din contra.
Ca raspuns la reactia noastra, domnul Mihaies continua si ne acuza ca vrem posturi, etc. Domnule Petrus, va rog sa ne credeti, nu vrem posturi. De exemplu, la ce mi-ar folosi mie director adjunct al ICR ? Pentru bani ? Trebuie sa fiu chiar nebun ca sa las salariul pe care il am acum pe salariul de la ICR. Pentru « putere » ? Domnule Petrus, lucrez in domeniul biomedical. Ce putere poate sa-mi dea mie functia de director adjunct al ICR in domeniul in care lucrez ? Ce putere poate sa dea aceasta functie pentru o persoana care lucreaza in « lumea academica » ?
Domnule Petrus, nu uitati, « lumea academica » este fara granite. Credeti ca lucrarile mele sau ale colegilor semnatari vor fi publicate in reviste international prestigioase si apoi bagate in cele mai importante baze de date mondiale daca ajungem la conducerea ICR ?
Domnule Petrus, mai este psihoza artificial intretinuta, ca daca se adopta criterii internationale in invatamantul superior « vin aia si ne iau posturile » (ceva gen vor posturile din ICR). Foarte multi dintre noi avem copii. Si, dupa 5, 10, 15 ani timp in care au urmat si urmeaza in continuare scolile americane, multora dintre copiii nostri le vine foarte greu sa vorbeasca limba Romana. Ar avea greutati enorme sa se integreze in Romania, in special la scoala.
Si atunci, Domnule Petrus, pentru ce am ravni la niste functii trecatoare ?
Oricum, este mai mult decat regretabil faptul ca aceia care ar trebui sa stranga legaturile cu Diaspora nu cunosc sau nu tin cont de aceste stari de fapt.
Inchei intrebandu-va : Dv. credeti ca domnul Mihaies este persoana potrivita pentru postul de director adjunct al ICR ?
Cu deosebita consideratie,
Eugen Brailoiu
Pe mine ma cam dor urechile de tacerile boierilor – taceri care le confirma, pina la urma, statutul. Noi vorbim (sau scriem). Cel putin din acest motiv, sint si boierii buni la ceva!
Nu stiu daca e voie (dar o sa-mi spuneti voi asta), dar as posta un articol boieresc, sugerind ca au si ei dreptatea lor, la urma urmei:
Ce avem de spus
In Romania se vorbeste mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricand sa practice confesiunea, lamentatia, memorialistica si bancul. Conversatia e aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lunga traditie.
Strada e zgomotoasa, carciuma sau cafeneaua – suprapopulate. Avem ziare multe, posturi de televiziune infloritoare, telefoane mobile pentru toate buzunarele. Dar avem chiar atatea lucruri de spus? Daca facem o fie si frugala socoteala, vom constata ca intre abundenta discursului si consistenta lui e o disproportie stingheritoare. Emisia sonora compacta mascheaza un enorm vid de sens.
Sa dam mai intai deoparte „formulistica“, adica replica de rutina a fiecarei zile: „Buna ziua!“ (cu varianta mai noua: „O zi buna!“), „La revedere!“, „Ce mai faci?“, „Bine, multumesc!“ etc. Sa scoatem din joc si uriasa cantitate de interjectii adjectivale pe care o manevreaza, ca pe o noua limba, generatiile mai tinere: „Cool!“, „Marfa!“, „Super!“, „Trasnet!“ s.a.m.d. Dincolo de conotatia superlativa, aceste cuvinte nu spun nimic. „Super!“ poate fi si o femeie, si o bicicleta, si o iahnie, si un film, si o agreabila stare interioara. In generalitatea ei, interjectia simplifica lucrurile, se dispenseaza de a mai comunica detalii. Nu te mai straduiesti sa fii cat de cat descriptiv, sa deosebesti intre „fermecator“, „tulburator“, „surprinzator“, „provocator“, „incitant“, „coplesitor“ sau mai stiu eu cum. Spui „Super!“ si ai scapat. Sa lasam la o parte, in continuare, „frazeologia de intretinere“, setul de expresii curente, pe care le repetam somnambulic de cate ori se iveste ocazia: „Sanatate sa ne dea Dumnezeu, ca restul nu conteaza!“, „Daca as avea talent si as pune pe hartie prin ce-am trecut, ar fi mai ceva ca un roman!“, „Am un mare defect: sunt prea bun!“, „Degeaba te agiti, te chinuiesti, agonisesti tot felul de fleacuri. Nu merita! Doar nu le iei cu tine in mormant!“.
De un asemenea inventar sapiential se foloseste mai tot omul. Dar nu un subiect vorbitor e cel care rosteste fraze ca acestea, ci duhul colectiv al poncifului, flasneta repetitiva, impersonala a unei comunitati fara chip. Nu tu vorbesti; se spune si se rasspune prin tine ceva gata spus, ceva care se taraie de generatii prin gura tuturor.
Mai sunt nenumaratele imprejurari in care suntem noi insine constienti ca n-avem nimic de spus, dar vorbim din pura politete sau de plictiseala, sau ca sa treaca timpul. Sau ca sa parem inteligenti. Sau pentru ca ailalti sunt prosti. Vorbim alteori si pentru ca nu ne putem sustrage rasnitei publice, care se invarteste de la sine. Mai devreme sau mai tarziu, de voie de nevoie, ne aliniem. Asa se explica, de secole, consideratiile despre vreme, despre greutatile vietii, despre recolta proasta, despre talhariile politicienilor, despre cum era pe vremuri, despre „la noi in familie“ („Bine zicea bietul tata…!“), despre diete si medici, despre Revolutie („Mi-amintesc ca acum: eram in Comitetul Central. Se tragea…“), despre cum trece timpul („Parc-a fost ieri…“), despre tinerete („Facem si noi destule nefacute, slava Domnului, dar totul avea o limita“), despre rochii dragute, coafuri nostime si barbati mitocani, despre femei fraiere, neveste imposibile, meciuri vandute si sprituri cu baietii, despre Yalta, francmasonerie si KGB, despre evrei („Sa ne-ntelegem, n-am nimic cu ei!“), despre unguri („Om fi noi cum om fi, da’ si ei sunt apucati“), despre ce-ar trebui sa faca guvernul, despre vecini (imbecili), despre soacre (acre), despre nepotei (geniali), despre Dumnezeu („Orice s-ar zice, trebuie sa fie undeva o forta…“), despre popi (fatarnici), despre preturi („Nu se mai poate!“), despre romani („Destepti, dar ghinionisti“), despre Romania („Ce-au, domnule, cu noi?“), despre viitor („Macar copiii sa apuce vremuri normale“), despre mancare („Atata placere mi-a mai ramas!“), despre clima („S-a dat peste cap de cand cu experientele nucleare“).
Extrageti din morisca zilnica toata aceasta palavrageala si tara se va cufunda in liniste. Iar de la o vreme am putea reincepe sa gandim articulat si sa lucram cuviincios.
Numele autorului e Plesu, asa cum, probabil, banuiti; iar daca banuiti, daca recunoasteti imediat stilul, daca va mai si place, asta e chiar interesant, poate si ironic!
Mda, nu pot sa ma abtin, mai ales ca topicul a fost iute, prea iute scos de pe coverta – n-a stat, adica, o saptamana, ca de obicei.
Si totusi: nu cu domnul Plesu polemizam aici, deocamdata. Nu cu „boierii”.
Polemizam cu *arendasii* deocamdata. Si daca boierii tac, nu pot sa nu observ ca *si* arendasii tac, adica *chiar aceia* care-au propus un text pentru discutie.
De ce m-oi fi obosind oare sa scriu p-acilea?
Nu textul domnului Plesu a fost prospus la aceasta rubrica (sau poate ca ma-nsel?)
Pana una-alta, autorul *tace*. Nici n-are cum altfel, scripta manent (eu mi-am facut chiar o copie, just in case).
Sigur, poate fi interpretat ca tace pen’ ca ne considera niste priboi (am copyright pe termenul asta, va face voga), sau tace pen’ ca
i-a cam pierit glascioru’.
Cu un text precum cel pe care-l discutam chiar acum, va las pe dvs. sa decideti…
Toate cele bune,
Nea Marin
P.S. Nici o grija, vine si randul „boierilor”…Si totodata al celorlalti, din tabara cealalta.
Nea Marin,
nu polemizam cu Plesu, dar (si) in legatura cu el. De fapt, istoricitatea unei polemici este diferita, pentru fiecare, asa ca ai si tu (trebuie sa-ti zic „tu”, ca sa mearga cu Nea Marin) dreptatea ta.
Altfel, spui ca va veni si rindul „boierilor”: abia astept sa te vad atunci. Hai, sa-ti spun si de ce: sint unul dintre cei care cred ca boierii (de toate felurile) n-au facut si nu fac atita rau pe cit se spune. Si ca, departe de a fi perfecti, mai au si niste talente, relativ rare.
Asa ca: 1. eu pot sa inteleg de ce iti place sa te vezi in polemici cu ei, dar 2. sint sceptic, atit in privinta posibilitatii, cit si a rezultatelor.
Cu simpatie.
Puiule, iti multumesc penru ca acepti un mod mai amical de adresare, cam asa cred c-ar trebui purtate discutiile astea, ai intuit bine, de aia mi-am si luat numele asta de artista.
Eu nu-mi propun sa rezolv absolut nimic (nici nu stiu cred ca ar fi ceva de rezolvat). O sa-mi dau cu parerea (nu acum) si asta-i tot.
In fond, cine ni-s „boierii”? Sau, hai s-o punem asa, ca eu sunt izolat aicea-n Arabia si citesc si eu ce apare la gazeta: cine crezi *tu* ca sunt „boierii”?
Ca „oierii” stim deja aproximativ cine sunt – par a fi acei care au semnat materialul catre presedintie si poate ca si alti semnatari, de care amintea Sebastian Buhai.
Daca eu nu ma-nsel (poate ca ma-nsel si daca ma-nsel sa mi-o spui si sa-mi explici, ca unul care pare sa se afle mai aproape de sursa) nu s-a pus problema talentului (adica a prezentei sau absentei talentului) in procesul de definire a notiunii de „boier”.
Dar, – e un „dar” care-ar trebui sa-ti dea oleaca de gandit, mie mi-a dat – asta vara, petrecand cateva zile in casa de la tara a unor amici, domnisoara, absolventa de filozofie, cand am intrebat-o care-i cel mai mare (ma rog, orice-o insemnand asta) filosof al nostru in viata, mi-a raspuns fara ezitare: Patapievici. E chiar comparat cu un anumit filosof danez.
Citind o carticica a lui P. de eseuri politice, am gasit chiar un interviu (inclus acolo de catre autor, nu cred ca cineva i-a impus treaba), in care autorul, auzind comparatia inaintata de cel care-i lua interviul (nu stiu cine-o fi facut-o prima data), da cu oistea-n …gard, zicand, jenos, ceva de genul: ei, va rog, nici chiar asa, sa pastram proportiile.
Chiar asa: sa pastram proportiile, Puiule. O.K., Patapievici e unul dintre „boieri”, Plesu pare a fi un altul, Liiceanu un altul. Mai stii pe altii incadrati indeobste in categoria asta?
Toate cele bune, Nea Marin
Hmm… vad ca apare „cenzura”. Oricat de binevoitoare ar fi, cateodata ia sarea din bucate.
Am inteles ca s-a sters „artista” si s-a pus „artist”, desi am scris artista c-asa am gasit eu de cuvinta.
Dar pe aia cu „gard” in loc de „gaard” (cum am scris eu initial) n-o pot trece cu vederea. Ia amintiti-va cum se scrie numele filosofului danez al carui nume incepe cu „K” si se termina-n „gaard”.
Pai tocmai aicea era schepsisu’, nu?
Nici o suparare, mai ales c-am clarificat problema; nu-s foarte suparacios.
Toate cele bune, Nea Marin
Doua taieturi din jalnicul text al lui Mihaies:
„(admiraţi, vă rog, stilul şi tehnica originală a plasării virgulelor!)”
…
„Să mai continui?”
si o sugestie functionarului de stat, filologului si profului univ. de la Timisoara: please check this site out, dr. Mihaies,
http://www.dictionare.com/phpdic/verbs.php3?field0=continua
pentru forma corecta a subjonctivului prezent al verbului ‘a continua’.
Have fun! 😉