HRISTOS A ÎNVIAT!
Există o stare psihologică a disperării, a pragului deciziei, definită popular prin expresia mi-e totuna. E o stare-limită şi, când ajunge la mi-e totuna, omul e capabil de orice – de un act suprem de eroism sau de o cumplită laşitate. Pentru că mi-e totuna se traduce în mai multe feluri. Există un mi-e totuna al eroului, care înseamnă mie îmi pasă, dar există şi un mi-e totuna a laşului, care înseamnă mie mi-e într-un loc. Când eroul zice mi-e totuna – îşi pune capul sub securea călăului, dar nu-şi vinde crezul. Când laşul zice mi-e totuna – o vinde pe maică-sa pe-o bere.
Viaţa noastră e un lanţ lung de mi-e totuna sau de mie îmi pasă. Există, astfel, un eroism de rutină şi o laşitate de rutină, care, parcă, nu se văd, nu se „contabilizează” ca „fapte frumoase” sau delicte morale, dar care ne definesc ca personalităţi. O viaţă trăită după principiul mi-e într-un loc te scuteşte de supliciul remuşcărilor şi de teroarea sincerităţii. E o mare tortură să fii sincer cu tine însuţi. Tocmai de aceea folosim atât de des în discuţii expresia dacă e să fim sinceri. Zicem dacă e să fim, dar nu suntem. Omul e mincinos, înainte de toate, cu sine însuşi şi apoi cu cei din jur. Lui îi este frică să stea de vorbă cu sine. De aceea, omul se teme de singurătate – se teme de sine, să rămână singur cu sine. Frica – iată baza moralei noastre.
Poate printre ucenicii lui Hristos au existat şi alţi doritori de a-şi vinde Învăţătorul, dar numai unul – Iuda – a avut curajul să o facă. Ceilalţi n-au făcut-o din frică. Neamul nostru şi-a creat o teorie cinică a moralităţii, formulată aforistic: frica păzeşte bostănăria. Pentru noi, baza moralei este frica, nu convingerea. Frica de Dumnezeu, frica de poliţie, frica de inspectorul fiscal. Nu furăm din frică. Nu ucidem din frică. Suntem oneşti, onorabili şi buni familişti din frică. Când ni-e totuna din frică, devenim laşi. Ca să camuflăm această frică, ne dedublăm, invocăm „principii”, ne baricadăm cu prejudecăţi şi false pudori.
…Eram prin clasa a cincea. A două zi de Paşte, „învăţătorul” a organizat o lecţie de „educaţie ateistă”: ne scotea câte pe unul în faţa clasei ca să-i arătăm degetele – să vadă cine a mâncat ouă roşii. Ieşeam în faţa clasei, întorceam palmele, le puneam pe masă, „învăţătorul” le cerceta şi, dacă descoperea urme de vopsea de ouă roşii, lovea crunt palma cu o riglă lungă de lemn. Pocneau degetele şi, până ajungeai la locul tău în bancă, se umflau. Toţi treizeci de copii, ca o turmă, am trecut procedura, cu stoicismul primilor creştini.
Când îmi amintesc de acest caz, mă arde un sentiment de umilinţă şi ruşine, amestecat cu un fel de dispreţ faţă de mine însumi. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că a fost acea „lecţie de ateism”, deoarece, de câte ori sunt pus să aleg între mi-e totuna şi mie mi-e în cot, încep să mă doară degetele de la mână. Şi atunci frica, „dilemele”, ezitările dispar. Şi – mi-e totuna.
Hristos a înviat, fraţilor!
Bună dimineaţa, oameni!
Stimate domnule Constantin Tanase,
Ma bucur nespus ca scrieti aici, alaturi de noi. Am citit multe dintre editorialele dumneavoastra din ziarul „Timpul” si mi-am dat seama ca sunteti un jurnalist de exceptie, un om demn, cinstit si curajos. Prin verbul dumneavoastra sunteti incomod pentru multi – stim noi pentru cine – dar mai presus de toate, sunteti un mare iubitor de neam. Daca in conducerea Republicii Moldova ar fi oameni ca dumneavoastra, dorinta arzatoare de unitate nationala n-ar ramane doar un vis prea indepartat. Sunt de prin partile Moldovei romanesti, in copilarie urmaream satele de peste Prut de pe un deal din Baranca, langa Hudesti, aveam vederea foarte buna pe-atunci, ii urmaream pe taranii care plecau la munca, la colhoz, aproape ca le distingeam chipul. Stiu ca satele acelea se numeau Noua Sulita si Mamaliga; am avut neamuri la Herta. O matusa a mea a fost invatatoare la Cruglic, iar un unchi a studiat teologia la Cernauti, tot pe teritoriul bietei noastre tari sfartecate mai apoi…
In 1990, cand s-au deschis podurile de flori, am sperat… dar politicieni de doi bani si hamesiti dupa functii au lasat sa treaca momentul prielnic al unirii neamului nostru. Poate ca nu inteleg eu bine mersul vremii, poate ca nici moldovenii nu mai vor unirea, nu stiu ce se intampla. Sant legata sufleteste de acele locuri, de amintirea povestirilor alor mei. Nu avem oameni mari, domnule Tanase, ne lipsesc eroii, patriotii, asteptam sa apara cineva…
Tare ma bucur ca scrieti la publicatia noastra. Bine ati venit… acasa!
Sinteti tare simpatic in ceea ce puneti pe hirtie, pastrati o anume prospetime stilistica tot mai rara in presa romaneasca de astazi. M-a amuzat copios materialul despre „suferindu-l” Iurie Rosca. N-am avut ocazia sa-l cunosc prea bine, desi am participat(ca ziarist de la Galati), in 1994, la Chisinau, la congresul 4 al Frontului Popular si l-am auzit vorbind. Sincer, eu chiar l-am crezut un patriot cu simtire. Daca dumneavoastra spuneti ca e altfel, eu va cred. Poate ca multe mituri de la inceputul anilor 90 se vor mai spulbera dupa ce vom fi suficient de atenti la nuante, dar in perioada respectiva entuziasmul nu lasa prea mult loc ratiunii.
Cu prietenie si colegialitate,
Marian Ganea