Pentru a cuceri lumea trebuie mai întâi să o cunoşti. Iar noi am făcut acest prim pas, prin vizita la Praga (sau Praha, cum îl numesc cehii). Un oraş aparent monoton şi fără prea mare originalitate pe timpul zilei, însă de o extraordinară frumuseţe şi delicateţe pe timpul nopţii.
La lăsatul întunericului, mii de luminiţe dau o senzaţie de basm, de feerie. E ca şi cum ai trăi şi retrăi clipă de clipă poveştile citite de bunici la gura sobei, în serile friguroase de iarnă. O euforie de nedescris îţi invadează sufletul, iar inima îţi tresaltă copilăroasă la apariţia luminilor magice.
“Oraşul magic”, “Oraşul de aur”, “ Oraşul celor o sută de turnuri”, “Parisul estului” este aşezat pe cinci dealuri, la fel ca şi Roma medievală, întinzându-se de-a lungul celor două maluri ale Vltavei. Încă din Evul Mediu, Praga a fost cunoscută ca unul din cele mai frumoase oraşe din lume. În secolul XIV, Praga era un oraş cosmopolitan, care întrecea toate oraşele central-europene. Podul de piatră de peste Vltava a rămas una dintre cele mai mari comori ale arhitecturii pragheze.
O plimbare pe jos prin acest oraş fascinant este o plimbare printre secole. Oraşul de origine al lui Einstein, Mozart, Kepler, Dvorak, Kafka, Jan Hus, Praga este o mărturie a stilului gotic, baroc, al timpului renaşterii sau al artei moderne. Praga – oraşul mistic, oraşul împăratului Rudolph al-II-lea, oraşul muzicii şi artei – este o operă artistică magică ce a dăinuit secolelor.
Praghezii sunt prea obişnuiţi cu turiştii ca să se mire când aud vorbindu-se o limbă total necunoscută lor.
Mărturisesc că de fiecare dată când am fost întrebată de unde vin, am răspuns cu mândrie: din România. Uimirea interlocutorului meu nu m-a dezarmat, deoarece puntea de comunicare a fost lăsată, discuţia continuând cu o enumerare a unui întreg şir de personalităţi care îşi făcuseră un nume binecunoscut: Hagi? Dracula? Doar nişte bieţi refugiaţi politici când auzeau de România întrebau: Timişoara? Bucureşti? Ceauşescu? Dar nu mare mi-a fost mirarea când, într-un magazin, un vânzător mult prea prietenos, mi-a spus: „Bună! Ce faci? Bine! Sunt eu, un haiduc!”
Praga e un oraş mult prea fascinant ca să te laşi pradă cumpărăturilor. Deşi tentaţia e mare, nu ştii în ce parte să te uiţi ca să nu pierzi nimic din farmecul oraşului.
Stare Mesto (Oraşul Vechi) este un muzeu în aer liber. Nicăieri în lumea asta nu cred că mai există pe o suprafaţă atât de restrânsă zeci de capodopere arhitectonice. Şi toate restrânse în jurul unei singure pieţe: Piaţa Staromestske Námestí. Aici, la fiecare oră fixă, se adună zeci de curioşi în faţa orologiului astronomic. Prima întrebare ce mi-a venit în minte când am citit o afirmaţie asemănătoare în albumul despre Praga, a fost: „Ce poate fi atât de impresionant la un orologiu?” Dar surpriza a fost pe măsură: la prima bătaie a gongului, un şir de păpuşi execută un „program artistic” inedit – un schelet trage de sfoară un clopoţel, un oştean îşi plimbă ameninţător sabia prin aer, un altul sună din trâmbiţă şi 12 păpuşi se rotesc în turnul ceasului uitându-se pe rând la noi prin două ferestruici. Din oră în oră, o eternă ploaie de blitzuri începe să imortalizeze aceste mişcări. Dacă nu te mişti rapid, rişti să rămâi fără poză şi doar cu o amintire extrem de plăcută, căci păpuşile nu acceptă bis-uri. Şi chiar dacă le acceptă, ai de aşteptat o oră ca ele să „revină pe scenă”.
Un element central al pieţei este biserica Notre Dame du Tyn. Turnuleţele ei seamănă cu cele ale unui castel din desenele lui Walt Disney şi simbolizează poziţia bărbatului faţă de femeie (deşi par la aceeaşi depărtare, unul este cu un pas înaintea celuilalt… care o fi bărbatul şi care femeia?).
O vizită prin Praga nu este completă fără vizionarea spectacolului de schimbare a gărzilor de la palatul regal. Castelul Hrad a fost construit în secolul IX sub forma unei fortăreţe din lemn. Azi este una din cele mai impresionante construcţii ale Pragăi, iar porţile palatului sunt păzite de cei mai frumoşi soldaţi (sunt atât de sobri şi impunători în uniformele lor fără cusur, atât de fascinanţi şi atrăgători încât nu rezişti să nu te fotografiezi alături de unul – cine ştie, poate o dată şi-o dată… iar dacă le ceri permisiunea să te fotografiezi alături de ei, îţi vor răspunde printr-o clipire abia perceptibilă).
Doar la câteva sute de metri pe drumul ce urcă dinspre castelul Hrad îşi face apariţia impunătoare Catedrala Sfântul Vit. Aceasta a început să fie construită începând cu anul 1344 de către regele Karl al IV-lea. Cu o pauză de 451 de ani, ea a continuat să se dezvolte, ajungând la forma finală abia în anul 1929. Înăuntru se află sarcofagul din 2 tone de argint a lui Johann Nepomuk, preot din secolul al XIV-lea. Veţi spune: „Mare lucru! Ce poate fi atât de interesant la un amărât de preot de i s-a dat o asemenea importanţă?” Trebuie să recunosc că povestea sau legenda morţii sale este impresionantă. Regele Wenceslas al IV-lea, pe vremea cui a trăit acest călugăr, era mic de statură; avea însă o soţie înaltă şi frumoasă şi era, normal, cumplit de gelos. Johann Nepomuk era confidentul reginei şi pentru că a refuzat să-i spună soţului fragmente din spovedania acesteia, a fost torturat şi apoi aruncat de pe Carluv Most (podul Carol). Legenda spune că în locul unde Nepomuk a atins apa, au apărut 5 stele. Astăzi, pe la jumătatea podului se afla statuia sfântului, iar dacă atingi simultan cu mâna stângă crucea şi cu dreapta cele 5 stele de pe statuie, dorinţa pe care ţi-o pui se va împlini.
Şi dacă veni vorba de tortură, latura sadică a personalităţii mi-a fost complet satisfăcută prin vizitarea Muzeului Instrumentelor de Tortură. Peste 60 de instrumente, care mai de care mai terifiante, stau înşirate într-un mod macabru. Poate şi din cauza luminii semi-opace ce domneşte în întreaga încăpere, ţepele bine-cunoscute ale lui Vlad Ţepeş, măştile şi scaunele încălzite pe jar până la incandescenţă, spânzurătoarea şi toate celelalte instrumente destinate chinuirii hoţilor, criminalilor, femeilor adulterine, păreau mai mult decât simple instrumente de tortură… parcă prindeau viaţă, prin faţa ochilor derulându-se aievea filmul executării celor găsiţi vinovaţi. Şi când te gândeşti că ultima tortură a avut loc în zilele noastre, mai exact în 1975…
Şi acum revenim la realitate, ascunzând masca sadică a personalităţii. În spatele Catedralei Sfântului Vit se afla Străduţa de Aur (Zlata Ulicka) cu case de poveste (aici se află cel mai mic spaţiu de locuit din oraş, compus dintr-o cămăruţă minusculă de 1m2), ce adăpostesc astăzi mici magazine cu souvenir-uri. Un alt punct de atracţie in acest perimetru este Muzeul jucăriilor, însă copilul din mine nu a vrut sa iasă la iveală cu această ocazie şi astfel am continuat drumul spre un pahar de vin fiert (frigul de afară cerea această ofrandă adusă lui Bachus) vis-a-vis de casa natală a binecunoscutului scriitor Franz Kafka. Lucrările sale ciudate şi deconcertante – dacă le putem numi aşa – au încastrat misterul şi tristeţea locurilor copilăriei sale – cartierul evreiesc – a cărui istorie este un amestec de speranţă şi tragic. De altfel, o scurtă fugă prin această zonă nu face decât să amplifice starea de disconfort şi ură faţă de planurile naziste de a transforma această regiune într-un „muzeu al unei naţiuni aduse la extincţie.”
Oricât de ciudat ar părea, oamenii Evului Mediu aveau idei mult mai bune decât ale noastre. Să luăm exemplu mănăstirea Strahov. Construită în 1140, mănăstirea a fost iniţial concepută pentru a acoperi persoane de ambele sexe ce voiau să îţi dedice viaţa lui Dumnezeu. Dar se pare că iubirea învinge raţiunea, căci această încercare a dat greş. Dar nimic nu învinge cultura, căci, în timpuri străvechi, a sta 5-6 ani într-o mănăstire era mai mult decât a petrece tot atâţia ani într-o facultate; persoana respectiva era considerată împlinită atât pe plan intelectual, cât şi pe plan spiritual. Nu degeaba biblioteca mănăstirii conţine peste 200.000 de volume şi lucrări ale unor mari pictori, precum Christoffel Plantin din Antwerp sau Mucha.
În timp ce vizitam o altă capodoperă religioasă, mănăstirea Loreta, în minte mi-a venit un citat din Mark Twain: „Există trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile”. Iar acest gând m-a străfulgerat dintr-un motiv poate foarte ciudat. Există în viaţă momente în care punem în balanţă credinţa, religia şi toate dogmele ei. Există momente în care spunem: cine este acest Dumnezeu care, deşi vede tot ce se întâmplă în această lume, nu face nimic? Dar există şi momente în care credem cu tărie în El şi punem toată speranţa în mâinile Lui. Însă, din păcate, pereţii acestui lăcaş religios împrejmuiesc una din cele mai mari minciuni ale lumii. Conform legendei, locuitorii Americii de Sud au fost convertiţi la creştinism printr-o minciună: li s-a spus că atât Fecioara Maria, cât şi pruncul Iisus aveau culoarea pielii neagră. Dovada concretă a acestei minciuni este statuia reprezentându-i pe Maria şi pe Fiul său, ambii fiind negri. Şi stau să mă gândesc acum: oare nu cumva întreaga dogmă creştină este o minciună?
Acum, la final, să facem un „pomelnic” a ceea ce am văzut: Muzeul Naţional, Gara Centrală, Muzeul Naţional de Artă (apropo, câteva întrebări: de ce toate femeile din acele tablouri au feţele identice; de ce în unele tablouri Iisus şi ceilalţi sfinţi au aure, iar în altele, nu; de ce în unele tablouri/sculputuri, Iisus are picioarele încrucişate pe cruce, în altele, nu…), Vechea Primărie, Biserica Notre Dame du Tyn, Biserica Barocă Sf. Ioan (aşa cred…), Mănăstirea Strahov, Mănăstirea Loretta, Vechea Primărie, Palatul Academiei Militare, Catedrala Sf. Vit, Palatele Regale (asistarea la ceremonialul schimbării gărzii – Doamne, drăguţi pot fi bărbaţii în uniformă!), Biserica Sf. Gheorghe (doar pe din-afară), turnul Negru, Conservatorul, Podul Karol cu fermecătoarele sale statui prin celebrul turn al Podului, Noua Operă, Palatul Congreselor, frumoasele clădiri în stil art-deco praghez.
Orgoliul meu nemăsurat de jurnalist-începător nu m-a lăsat să termin acest pseudo-eseu cu un amărât de pomelnic.
Nu ar fi corect faţă de ceilalţi să nu pomenesc măcar foarte puţin despre snobismul ce se ascunde în noi, în fiecare. Din „nemărginita” noastră experienţă şi din numeroasele călătorii pe care le-am întreprins în aceşti foarte puţini la număr ani, am ajuns să facem comparaţie între oraşe mari ale lumii: Praga – Viena, Praga – Berlin, şi aşa mai departe. Însă bine zicea cine zicea că Oradea nu e decât o alee într-o pădure… (oare ce voia să zică de fapt?!?)