Mă întreb adesea: ce rost o viaţă, care oricum se va sfârşi? Câţi nu şi-au pus oare întrebarea? Şi totuşi rostul îl găsim în jurul nostru. În fiecare zi, că e la fel sau se schibmă ceva, tot e ceva ce ne dă putere să continuăm. Altfel cei mai mulţi dintre noi, dacă nu toţi, am fi internaţi într-un ospiciu. Acolo am avea timp să ne gândim la problemele existenţiale. Asta bineînţeles, dacă nu am fi ocupaţi cu cei din jurul nostru, care au luat-o pe făgaşul nebunei de mult.
Astăzi m-am trezit cu o poftă Dumnezeiască de viaţă, dar mi-am amintit că trebuie să-mi iau geanta şi să mă îndrept alene spre şcoală. Nu mă grăbesc niciodată, nu înţeleg de ce o fac alţii. Profesorul este întotdeauna acolo, am impresia că nu pleacă niciodată. Asta mi-a stricat întreaga zi, cu pofta mea de viaţă cu tot. Şi totuşi, sunt lucruri care mă fac să zâmbesc. Şi la şcoală poţi găsi părţi interesante care te scot din cotidian, poate chiar profesorul care vine mahmur la ore, sau, de ce nu, vreun coleg mai adormit. Dar prevăd că în dimineaţa asta, cea adormită voi fi eu.
Interesant cum oamenii trec de la o stare la alta, atât de repede. Acu’ zâmbesc, acu’ sunt trişti. Viaţa e făută din cioburi de fericire şi din ferestre de tristeţe, dar întotdeauna încerc să găsesc cioburile. Nu îmi place să mă afund prea mult în ferestrele mult prea largi pentru sufletul meu.
Mă dau jos din pat şi mă îmbrac, destul de încet. Nu vreau să ajung înaintea profesorului, nu o fac niciodată, nici acum nu e o excepţie. Mă gândesc la ziua de mâine încă de pe acum. O iau de la capăt, fără să pun întrebări. Şi aşa mă afund în cotidian. Dar nici asta nu mă demoralizează, mă gândesc că se termină laboratorul şi mă întorc acasă, sau mă duc în oraş. Dar, iar nu îmi iese. Îmi amintesc că trebuie să mă duc la serviciu, cel puţin pentru a semna condica. Dar nu pot doar să o semnez şi să plec, subalternii îmi sar în faţă de cum mă văd. Oare de ce nu s-a inventat un subaltern mai deştept ca şeful, pentru a-mi putea lua şi eu o clipă de răgaz?
Îmi doresc să mă afund în faţa calculatorului şi să scriu ceva, orice. Nu am mai făcut-o de mult, şi am impresia că îmi pierd cugetul, dar nici asta nu se poate. Întotdeauna apare imprevizibilul: un musafir nepoftit, sau mai ştiu eu ce. Poate că dacă m-ar trimite în spaţiu aş putea să îmi fac puţin timp şi pentru mine. Şi totuşi, zâmbesc şi merg mai departe.
Mâine o iau de la capăt, poate că voi face totul în ordine inversă: mai întâi la servici şi apoi la şcoală. Dar orice aş face ideea este consecventă. Rămâe nemişcată, iar dorinţa mea de-a mai scrie ceva, rămâne o simplă dorinţă.
Dar, găsesc puterea să zâmbesc!
Domnisoara, dar dumneavoastra chiar aveti o viata minunata! Va treziti cand aveti chef, veniti dupa profesor la scoala, pe la orele dupa amiezii va amintiti ca mai aveti o condica de semnat nu stiu pe unde, ba mai aveti si cativa subalterni pe acolo, asadar sunteti sefa!, reveniti in fata calculatorului unde va cuprind intrebarile existentiale, dar va trec repede si astea, intrerupte de o vizita musafirului de la five o’ clock. Inainte de a va intreba care este rostul vietii, ganditi-va la „ordinea de zi” a unei tinere din Etiopia si veti avea un zambet si mai larg.
Domnule Andronache, dar cu ce e de vina biata fata pe care o „apostrofati” atat de subtil aici? Cu ce e ea vinovata pentru viata altora? De ce va erijati drept „ucigas de entuziasm”? Cu ce e de vina Oana ca sistemul nostru de invatamant e la pamant si Facultatea, o recunosc si eu, actual student, nu mai e ceea ce a fost? Cu ce e ea de vina?
Eu o admir. Sa ai puterea sa zambesti in fiecare zi, indiferent de situatie, sa ai puterea sa vezi si partea buna a lucrurilor… asta da putere.
La fel cum acea tanara din Etiopia nu e vinovata ca s-a nascut acolo, la fel nici Oana nu e vinovata ca zambeste.
Oana…zambeste in continuare! Viata e minunata. Pacat ca nu toti observam acest lucru.
Domnu’ Petrus, spuneti ca facultatea nu mai e ce-a fost? Chiar asa? Acum cand sunt sute de specializari, sute de burse in strainatate, laboratoare performante de informatica, centre culturale, biblioteci unde au acces la ultimele aparitii editoriale, internet in camera de camin a studentului, tot felul de baruri, terase si pizzerii deschise in buza caminelor, studenti care se bat pe burta cu profesorii, studenti care au telefoane mobile de ultimul racnet, studente care se imbraca de la Gucci si se odorizeaza cu Thierry Mugler, tocmai acum deplangeti pe studenti si mediul universitar? Era mai bine inainte de 1989, cand totul era cenusiu, inchistat, politizat, inregimentat? Domnisoara Oana se plange ca de ce vine profesorul inaintea studentilor la ore? Iar acest lucru ii creeaza angoase si o face sa isi spuna ca viata asta n-are rost si ca trebuie musai sa apeleze la un zambet terapeutic? Ba se mai mira ca de ce nu sunt subalternii mai destepti decat seful care vine sa semneze doar condica. Daca va continua sa priveasca cu acesti ochi instruirea universitara, va constata in scurt timp ca acei subalterni vor deveni lesne mai isteti decat seful vesnic intarziat la scoala.
Deoarece o „cunosc”, pe autoare, imi permit sa sar in apararea ei.
Oana, scrie mai mult fantasy, a scos un roman si este destul de bine cotata. Ceea ce a scris aici este, cred eu, din plictiseala. Si, si asa, ar trebui sa bateti un pic facultatile, mai ales pe cele bucurestene. Daca exista atatea facilitati unde sunt ascunse, ca eu nu le-am gasit?
Cat despre baruri, astea sunt peste tot nu vad care este avantajul ca sunt pe langa facultati. Si, pe urma, optimismul este folositor, ne-am saturat sa stam tristi si crispati, avem nevoie de putina veselie si sa luam viata in ras. Asa se trece peste probleme, va spun din experienta.
In rest, numai bine tuturor.
Dra/dna Elena, spuneti ca e bine sa luam viata in ras:))…Asta imi aduce aminte de un refren al obscurei Andreea Balan, ala cu „iau viata la misto”. Eu zic sa fiti mai prudenta cu ironiile la adresa vietii, s-ar putea ca aceasta sa nu aiba un simt al umorului pe masura „plictiselii” cu care scrie Oana Stoica.
Poate ca eram datoare cu un raspuns. Nu scriu despre plictiseala si este doar fictiune, pur si simplu asta am avut chef sa scriu. Vad ca sunteti foarte ironic, putin imi pasa astfel de critici ma fac sa ma distrez. Este optiunea mea sa scriu in felul acesta. Nu intarzii la scoala si nici la servici doar ma distram. Poate ca ar trebui sa mai cititi si altceva scris de mine, lucrari mai pesimiste exista doua la: „Creatie literara”, poate alea o sa va inveseleasca.
Numai bine si nu mi-o luati in nume de rau, chiar nu ma afecteaza. Spre deoasebire de jumatate de cei de aici, cel putin am publicat un roman si am reusit sa-mi fac un grup de „fantasy”, eu macar lupt pentru ceea ce vreau.
Este atat de usor sa critici operele altora, dar nespus de greu sa calci pe urmele acestora…
Eu nu vreau sa critic , ci incerc sa inteleg , chiar apreciez ce a scris Oana si imi place extrem de mult. Acum eu nu prea pot sa ma pronunt pentru ca abia am descoperit si eu creatile Oanei dar ma simt bine citind pentru ca Oana a scris cu o puritate si sinceritate infinita , a creat in cartile sale o lume fantastica gata sa primeasca orice cititor….chiar nu ami am cuvinte 😀
Am inceput si eu sa scriu dar ceea ce am scris eu nu are nici o insemnatate in fata creatilor Oanei o scriitoare extraordinara. Succes in continuare