ACUM.TV

Reluam in aceasta saptamana in cadrul rubricii POLITIC, excelentul articol al scriitorului si jurnalistului Caius DOBRESCU, aparut in Dilema Veche:

Vladimir Tismăneanu în dialog cu Mircea Mihăieş, Schelete în dulap, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Tematica imediat-evidentă a dialogului pentru a treia oară reluat în formulă publicistică (şi care, iată, tinde să devină un fel de instituţie sui generis) dintre Vladimir Tismăneanu şi Mircea Mihăieş este analiza guvernării PSD din perioada 2000-2004, întreprinsă la final de mandat. Cum ştim acum direcţia în care au evoluat multe dintre procesele asupra cărora se fac aici presupuneri, avem, iată, ocazia de a estima capacităţile de previziune ale lui Vladimir Tismăneanu.

În această privinţă, trebuie să ne concentrăm pe nuanţele pe care politologul le aduce teoriei, elaborate de el chiar la începutul anilor ’90, a FDSN/ PDSR/PSD ca „partid mare”, de tipul oligarhicului Partid Radical Instituţional care a dominat o jumătate de secol Mexicul şi care continuă şi astăzi să fie principala forţă de pe respectiva scenă politică, în pofida victoriei în alegeri a opoziţiei sau a integrării ţării în spaţiul de liber-schimb nord-american. Observaţiile din 2004 ale lui Vladimir Tismăneanu sînt un avertisment necesar împotriva excesului de optimism: nu ne putem imagina că, după ultimele alegeri, viaţa noastră politică ar fi scăpat definitiv de spectrul „partidului mare”. În acest moment, contraponderea la „uriaşul” care ocupă, în spectrul politic, poziţia de centru-stînga este realizată printr-o uniune destul de pestriţă de partide, a cărei stabilitate este încă departe de-a fi confirmată. Astfel încît intrarea PSD în opoziţie nu-i elimină, şi probabil că deocamdată nici măcar nu-i limitează, sensibil, sfera de influenţă.
De asemenea, tensiunile dintre grupările tot mai clar conturate în cadrul fostului partid de guvernămînt nu sînt nici ele un simptom neechivoc al intrării PSD pe făgaşul normalităţii democratice sau pe cel al descompunerii. Una dintre cele mai remarcabile intuiţii ale lui Vladimir Tismăneanu este tocmai aceea că, deşi, ca urmare a dezvoltării sale hipertrofice, acest partid va cunoaşte o tot mai mare diversificare a intereselor şi orientărilor, el nu se va scinda, atîta timp cît fiecare dintre facţiunile implicate înţelege profitul pe care-l poate extrage din capitalul social şi simbolic al „partidului mare” (vezi Schelete…, p. 34).
Dincolo însă de tema de suprafaţă, anunţată, a dialogului, acesta are şi o altă latură, mai filozofică, mai profundă, care ne devine clară dacă luăm în considerare faptul că Schelete în dulap reprezintă prima apariţie extinsă a lui Vladimir Tismăneanu pe scena publică, după realizarea controversatelor sale dialoguri cu fostul preşedinte Iliescu (Marele şoc din finalul unui secol scurt. Despre comunism, postcomunism, democraţie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004). Să ne amintim că, la data apariţiei respectivului volum, Vladimir Tismăneanu a fost acuzat de istoricul britanic Tom Gallagher de-a fi cauţionat o guvernare profund coruptă şi de a-şi fi trădat astfel convingerile politice şi morale. Cu alte cuvinte, iniţiind dialogul cu fostul preşedinte, Vladimir Tismăneanu ar fi ales „calea uşoară”, a onorurilor acordate de o putere oneroasă. Pe lîngă faptul că a fost, între timp, contrazisă de fapte, „acuzatul” neacceptînd nici un fel recompense, poziţii sau avantaje din partea foştilor guvernanţi, judecata profesorului Gallagher era, oricum, riscată chiar la nivelul premiselor sale. Asta deoarece calea cu adevărat confortabilă, care nu i-ar fi solicitat nici un efort, conservîndu-i, în acelaşi timp, neştirbit prestigiul „istoric” de disident, ar fi fost, pentru Vladimir Tismăneanu, să arboreze stilul „pur şi dur”. Aventurîndu-se în afara „corectitudinii politice”, aşa cum este aceasta definită de elitele „opoziţioniste” locale, el şi-a asumat, de fapt, un risc important.

De ce a făcut-o se explică în textul şi subtextul dialogurilor cu Mircea Mihăieş din Schelete în dulap. În primul rînd, Vladimir Tismăneanu sugerează că intelectualii trebuie să-şi definească un rol mai precis, poate mai modest, mai puţin vizibil, dar în orice caz mai eficient, în viaţa publică. A continua să trăieşti cu ficţiunea „intelo-craţiei” a devenit de mult o formă de inepţie. Vladimir Tismăneanu nu se aşteaptă de la intelectuali să proiecteze, în laboratoarele şi prin experimentele lor mentale, o doctrină a adevărului absolut, ci să alimenteze continuu acel motor al progresului social care este dezbaterea de idei, confruntarea doctrinelor parţiale şi alternative.
Pe lîngă faptul că pledează pentru diversitatea valorilor ca valoare, politologul româno-american crede şi în vocaţia intelectualilor de a structura spaţiul dezbaterii publice, prin asigurarea unei coerenţe subiacente a acestuia, prin fixarea codurilor sale de civilitate, prin modelarea unor atitudini care să acorde sentimentul demnităţii personale cu sensibilitatea faţă de nevoia de demnitate a celuilalt. Vladimir Tismăneanu îşi reprezintă misiunea intelectualului ca pe o conjugare a lucidităţii analitice nu doar cu claritatea morală, ci şi cu benevolenţa. Aceasta este viziunea care, în opinia mea, motivează riscul pe care distinsul politolog şi l-a asumat iniţiind dialogul cu Ion Iliescu. În mod evident, el nu vrea să vadă intelectualii dezangajîndu-se din cîmpul politic, dar, în acelaşi timp, şi-i doreşte implicaţi de o manieră mai evidentă în elaborarea regulilor care să facă funcţionarea acestuia satisfăcător de inteligibilă şi de previzibilă. Pe de altă parte, el propune regîndirea toleranţei înseşi, transformarea ei dintr-o practică a detaşării contemplative, într-o formă de acţiune orientată (la modul real, nu declarativ) spre lărgirea sferei şi multiplicarea canalelor dialogului social.

Vladimir Tismăneanu îl atrage pe Mircea Mihăieş, mult mai marcat de evenimentele pe care le analizează, şi, din această cauză, mult mai înclinat spre intransigenţă sau exasperare, în proiectul său de reabilitare a sociabilităţilor politice. Distinsul politolog a vorbit în repetate rînduri despre ceea ce, în opinia sa, reprezintă cucerirea certă a tradiţiei democratice româneşti de dinainte de comunism: o cultură politică a dialogului, a toleranţei şi respectului reciproc, care făcea ca socialistul Gherea să polemizeze cordial cu conservatorul Maiorescu, şi ca tinerii intelectuali de diferite persuasiuni politice ai perioadei interbelice să se poată totuşi reuni pentru a juca împreună canastă. Un observator grăbit şi patetic ar putea expedia toate acestea în sfera „balcanismului” anomic. Mai analitic, autorul nostru este înclinat să vadă aici o istorie a civilităţii ce trebuie recuperată, fiind indispensabilă procesului de re-fondare a civilizaţiei noastre democratice.

Pe de altă parte, Vladimir Tismăneanu încearcă să construiască o punte între idealurile toleranţei şi .
non-violenţei nutrite de disidenţa est-europeană şi prestigiul unei tradiţii, de origine preponderent anglo-saxonă, a decenţei şi demnităţii în materie de competiţie politică, tradiţie legată, în imaginarul nostru colectiv, de imaginea de perfect gentleman a regretatului Ion Raţiu.
Această reconstrucţie a stilului şi ţinutei dialogului politic se hrăneşte din sursele cele mai profunde ale gîndirii lui Vladimir Tismăneanu. Eticheta civilităţii prescrie, de exemplu, că judecăţile globale reprezintă echivalentul intelectual al grosolăniei.

Culpabilizările, ca şi exonerările, colective nu sînt acceptabile din perspectiva gîndirii de calitate. Or, asemenea imperative se întîlnesc şi se armonizează cu mai vechea preocupare a lui Vladimir Tismăneanu de a reda „accidentului” care este ireductibila individualitate umană proeminenţa teoretică şi filozofică pe care i-a interzis-o teleologia marxistă şi marxizantă, obsedată de inflexibile „tendinţe obiective”.
O implicaţie directă a faptului de a considera libertatea umană drept un factor esenţial al proceselor politice este obligaţia de-a lua în serios posibilitatea ca oamenii să se schimbe, să înveţe, să înţeleagă, să evolueze, să ajungă să regrete ceea ce au făcut sau ceea ce n-au făcut, să încerce să se reconstruiască sau să se reinventeze. Este vorba aici de un fel de drept la autodepăşire ce nu poate fi negat, dacă e să eviţi căderea în arbitrariul dublului standard, nici reprezentanţilor de diferite ranguri ai „vechiului regim”.

Evident, aceasta nu implică în nici un fel exonerarea acestora de răspunderile penale. Faptul, de exemplu, că Vladimir Tismăneanu crede că înregistrează, în ultimii 15 ani, o evoluţie, lentă dar continuă, a înţelegerii teoretice şi practice a politicii la Ion Iliescu (vezi Schelete…, p. 59: „apare deci o anumită învăţare politică: a citit, şi-a schimbat opiniile”) nu înseamnă că distinsul politolog ar obiecta la aducerea partenerului său de discuţie în faţa instanţei, pentru gravele încălcări ale Constituţiei şi ale ordinii de drept de care acesta se face vinovat în legătură cu „mineriada” din iunie 1990. Ceea ce, din nou, n-ar exclude situaţia în care atît politeţea, cît şi curiozitatea intelectuală l-ar determina pe Vladimir Tismăneanu să-l viziteze pe dl Iliescu într-o eventuală viitoare detenţie, poate chiar pentru a continua convorbirile.
Proiectul cărţii de dialoguri cu fostul preşedinte a fost, desigur, inspirat de experimente similare iniţiate în Europa ex-comunistă de scriitori şi jurnalişti cu o impecabilă reputaţie morală. Să nu uităm că Vladimir Tismăneanu este un distins specialist în politici comparate şi, totodată, un spirit cosmopolit, în cel mai generos sens al cuvîntului.
Opţiunea sa trebuie deci înţeleasă în contextul mai larg al unui consens al reprezentanţilor liberali ai disidenţei est-europene de a refuza să se instituie în instanţe morale inchizitoriale şi de a promova civilizaţia toleranţei şi dialogului mai ales acolo unde aceasta pare să se afle în nevoie.
Acelaşi spirit al analizei atente, al fair play-ului, al refuzului clişeelor şi interpretărilor gata-făcute, călăuzeşte toate reflecţiile lui Vladimir Tismăneanu referitoare la evoluţiile din perioada 2000-2004 ale clasei politice româneşti. Titlul volumului trebuie înţeles nu într-o cheie patetică, sumbră, ci într-una mai degrabă ironică.
Majoritatea politicienilor ascund cîte un „schelet în dulap”, rolul intelectualului critic fiind tocmai acela de a reaminti periodic ceea ce ei ar vrea să rămînă pentru totdeauna acoperit de uitare. Dar această politică a memoriei, propusă şi practicată de Vladimir Tismăneanu şi de sparing partner-ul său Mircea Mihăieş, nu este una care demonizează. Aşa cum, în toate contribuţiile sale de istorie a comunismului românesc, distinge, desprinzîndu-le din blocul indistinct al noţiunii de „sistem totalitar”, vinovăţiile personale ale orchestratorilor propagandei şi represiunii, tot astfel, în Schelete în dulap, Tismăneanu expune merite şi responsabilităţi personale bine dozate acolo unde opinia noastră intelectuală s-a obişnuit să gîndească exclusiv în termenii unei furioase culpabilizări colective a „clasei politice” postcomuniste.
Caricatura este o mare cucerire a democraţiei. Ea reprezintă un indicator esenţial al unui climat de libertate. Dar presupune şi un mare risc, prin tendinţa ei de-a se substitui autenticului spirit critic, autenticului efort de a discerne şi evalua realitatea. Cînd ajungem să nu mai distingem între procesul politic sau actul de guvernare, pe de o parte, şi caricaturile lor ostentativ-groteşti, pe de alta, este de presupus că democraţia nu se află într-unul din cele mai bune momente ale sale. Or, din această dictatură a caricaturii nu se poate ieşi decît prin exerciţiul discernămîntului intelectual şi printr-un ethos care să combine scepticismul riguros cu o atitudine de încredere binevoitoare în posibilităţile speciei umane de-a se transforma prin învăţare. În acest spirit, în analizele sale din Schelete în dulap, Vladimir Tismăneanu echilibrează permanent acuitatea critică faţă de oamenii pe care-i preţuieşte şi pe care mizează, cu disponibilitatea de-a evalua obiectiv şi nuanţat prestaţia celor faţă de care nu-şi resimte afinităţi („…cred că pot să-mi permit să vorbesc pe aceste teme cu oarecare credibilitate şi în mod cert cu o combinaţie de severitate şi seninătate”, p. 102).

În engleză, a batjocori se spune to mock. De unde am putea crea, pentru a descrie proliferarea incontrolabilă a caricaturii politice în dauna observaţiei empirice, compusul mock-cracy, „mişto-craţia”. Pornind de la acelaşi verb succint şi expresiv, am putea, pe de altă parte, imagina o acţiune de îndiguire a mareelor sarcasmului, menită să ne apropie de condiţia maturităţii responsabile, sub forma derivatului to de-mock, a „de-batjocori”. Rezumînd speculaţiile lingvistice de mai sus, am putea spune că, pentru Vladimir Tismăneanu, cel din ultimul volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, democraţia ar trebui să devină, în aceste momente, o
de-mock-cracy: un efort constant, adică, de a ne conduce, în procesul de construcţie a unei ordini a libertăţii, nu după normele de reprezentare ale caricaturii groase, ci după acelea ale lucidităţii aplicate şi informate, capabile, în contexte mereu incerte şi instabile, să sesizeze şi să fructifice toate evoluţiile pozitive. Această de-mock-cracy nu echivalează în nici un caz cu morga sau autoritatea „doctorală”.

Dimpotrivă, Vladimir Tismăneanu dovedeşte că nu există nici o contradicţie între o gîndire prudent echilibrată şi un stil personal plin de strălucire, spontaneitate şi umor. Ceea ce reprezintă o lecţie cît se poate de instructivă pentru toţi actorii dezbaterilor publice din România.

Acest articol a fost publicat marți, 3 mai 2005 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.