Cea mai frumoasă poveste a tuturor timpurilor e cea a lui Thingol Mantie Cenuşie şi a maiarei Melian din Silmarillion-ul lui Tolkien (istorisirile din Silmarillion bat, de departe, toate povestirile apocrife ale postmodernilor başca Poveştile Nemuritoare), cea mai inteligentă e Tlon, Uqbar, Orbis Tertius a lui Borges, cea mai bine scrisă e Războiul sfârşitului lumii a lui Llosa, cea mai vizionară e Minunata lume nouă a lui Huxley, cel mai răvăşitor film e A 25-a oră (Spike Lee), cea mai emoţionantă melodie e American Pie (cea a lui Don McLean, nu surogatele ulterioare), cea mai fascinantă lume virtuală e cea a Gothic-ului (Piranha Bytes), cel mai carismatic personaj e Marchizul de Sade şi cea mai frumoasă actriţă e Liv Tyler. Aşa arată, la ora la care scriu aceste rânduri, topul primelor nouă „cel mai” / „cea mai” lucruri din Univers.
Dacă am lăsa acest clasament în aer, toate ar fi bune şi frumoase. Dacă tot ierarhizăm cărţi, fotomodele, mărci de bere şi performanţe atletice, de ce n-am avea şi un top gratuit, al amprentelor emoţionale care formează, prin alăturarea lor, o lume per se? Pentru că nu e „journalistically correct”! De aici încep întrebările supărătoare.
Despre care Univers/Lume e vorba?
Despre cel al lui Newton, în care există numai mere, forţe şi copaci, despre cel al lui McLuhan, format din reţele de comunicaţii globale slujite de săteni decorporalizaţi, sau despre cel al lui Freud, unde imaginea maternă nu mai lasă loc pentru nimic altceva? Apoi: de ce am ales o serie de cărţi, filme, melodii, jocuri PC şi actriţe de cinema şi nu una de maşini de lux, vedete NBA, politicieni, modele Playboy şi specialităţi culinare? Cât a atârnat, în momentul verdictului, faptul că Războiul sfârşitului lumii era o lectură mai proaspătă decât, de pildă, Dicţionarul khazar (Milorad Pavič), că un articol parcurs recent îmi amintise de Tolkien, că am ezitat să aleg Mar adentro (Marea interioară) a lui Alejandro Amenábar drept filmul cel mai emoţionant tocmai pentru că era prea recent, prea premiat şi ostentativ-răscolitor, că imaginea lui Liv Tyler se asociază prea evident cu Tolkien (rolul lui Arwen Undómiel în trilogia lui Peter Jackson) sau că Marchizul înzestrat cu şarm e, fără doar şi poate, Geoffrey Rush din filmul lui Philip Kaufman şi nicidecum autorele Justinei?
American Pie, de la o vreme, mă plictiseşte, însă e de bon ton să stea în top, Gothic-ul a fost recent detronat de un RPG rival, însă mă încăpăţânez, din conservatorism, să fiu consecvent cu vechile mele mituri, iar romanul lui Huxley nu e nici pe departe aşa vizionar ca 1984 al lui Orwell la care, însă, toată lumea face, în mod sâcâitor, referinţă.
Motivele pentru care îmi dau sau nu girul când e vorba de o carte, de un fotomodel din reviste sau de o persoană abia întâlnită sunt la fel de ilogice şi de imprevizibile ca acelea pentru care o cărămidă loveşte sau nu un trecător în cap. Indiferent de abordarea „ştiinţifică”, de armătura de argumente sau de justificările istorico-filosofice pe care le folosesc, explicaţia din fundal e mereu aceeaşi: flerul, adică subiectivitatea şi bunul plac. Prima impresie, privirea fulgerătoare, care împarte lucrurile în bune sau rele şi oamenii în „de-ai noştri” vs. „de-ai lor”, frumoşi şi deştepţi vs. proşti şi urâţi, viitori prieteni vs. eterni marginalizaţi e un simţ pe care-l au nu numai precupeţele sau secretarele, dar şi, deopotrivă, filosofii cu nasul fin. Mai mult, intelectualii raţionali şi-l dezvoltă în mod programatic, cu o anume voluptate, numindu-l, într-o etapă incipientă, „discernământ”, „spirit critic”, „decelare a valorilor” şi, într-una avansată, „intuiţie infailibilă”, „talent critic” „geniu”. Ce altceva sunt encomioanele şi raderile recenzenţilor începători, abordările critice care „ţin” sau „nu ţin” scriitorul în canon ale criticilor versaţi, atacurile din presă ale eseiştilor-profesori universitari împotriva colegilor tineri sau bătrâni, debutanţi sau consacraţi, jurnalişti cu caşul la gură sau academicieni „de renume”? E adevărat, există şi a doua impresie: ea se declanşează atunci când puştanul sau monstrul sacru, scăpat ca prin urechile acului de filtrul celei dintâi, încalcă linia şi păşeşte, accidental, în spaţiul vital al intelectualului raţional. Atunci să te ţii: toate instrumentele hermeneutice, criticile kantiene, abordările neostructuraliste pigmentate cu argou de mahala zboară spre capul transgresorului. Nu scapă din faţa oprobiului public nici prin fugă, nici prin recunoaştere în scris a greşelii, nici prin scuze în faţa marii adunări a prietenilor maestrului vexat. Singura soluţie pe deplin reparatorie ar fi, probabil, retragerea din viaţa publică şi plata daunelor morale sub forma cedării necondiţionate a drepturilor de autor „opus magnum” către partea jicnită.
Subiectivismul e cel care-i face pe intelectuali mai bârfitori şi mai răi decât precupeţele. Nu e de ajuns că unu la sută din populaţie citeşte cărţi, acest procent mai trebuie divizat în cluburi, bisericuţe şi grupuleţe care se atacă între ele mai ceva decât grupările de gherilă din Republica Cecenă. Poeţii ar devora poeţi la micul dejun, iar filosofii trec strada şi se ţin de nas când văd filosofi.
Visez la o mare coaliţie a umaniştilor împotriva crescătorilor de oi sau a profesorilor de sport. Dacă scriitoraşii care cerşesc pe la porţile clanului Becali ar întoarce spatele şi ar scrie despre toate mizeriile văzute la conacul oierului-politician, nea Gigi n-ar mai ieşi pe bulevard cu pieptul aşa bombat. Şi dacă atâtea minţi luminate, în loc să se ţină de can-can-uri de tabloid împotriva confraţilor belicoşi, s-ar întoarce la masa de scris sau la biroul public, nu ne-am mai plânge că n-avem critică, cititori, dicţionare, traduceri, administraţie, ţară etc.
De ce nu renunţ la subiectivism? Pentru că e otrava multicoloră din vârful peniţei mele care-mi permite să pictez aiuritor şi luxuriant, fără să ţin cont de limite, de reguli şi de opinia cititorilor mei. Pentru că pot administra, ca din joacă, oricui vreau eu înţepături letale la adăpostul artei şi al talentului personal. Pentru că îmi fac din eseismul pseudo-jurnalistic drapel şi din exaltarea în faţa sclipitoarei mele scriituri blazon. Pentru că pot alcătui topuri „argumentate”, cu mare cotă la bursă, în vârful cărora să ridic sau din care să exclud pe cine am chef. În fine, pentru că ochiul meu e atotvăzător şi atotştiutor şi, o dată ce-a scanat un om sau un text, nu se poate înşela. Ca să-mi arunc a doua oară privirea asupra cuiva deja catalogat ar trebui, fără doar şi poate, să-i cer nefericitului bani.