Într-o carte care se numeşte “Luminile şi Umbrele Sufletului” (Editura Univers Enciclopedic, 1995), Petru Creţia spune, referindu-se cu siguranţă la nişte trăsături general umane, că “este plină lumea de rumoarea vorbelor deşarte”. M-am întrebat, urmând sensul afirmaţiei de mai sus, dacă pentru noi, care abia am căpătat îngăduinţa de a vorbi şi de a ne exprima liber, înţelesul acestei rumori cu privire la pălăvrăgeala goală şi la vorba fără rost rămâne aceiaşi pentru toţi, şi privitor la toate problemele cu care ne confruntăm. Pentru că, dacă admitem această supoziţie, înseamnă că, teoretic cel puţin, ne situăm pe poziţiile unui verbalism ieftin, lipsit de substanţă, ineficace.
Or, în acest caz, a angaja o discuţie având ca temă “societatea românească si duşmanii ei” nu înseamnă nimic altceva decât a recunoaşte că ne aflăm pe un teren minat, că acceptăm propoziţiile unor paradigme false şi că ne lipseşte deocamdată discernământul necesar pentru a distinge grâul de neghină. Personal însă, nu cred că lucrurile stau tocmai aşa. Şi spun asta întemeiat pe motive cât se poate de veridice şi de profund ancorate în suferinţa şi neajunsurile istorice care au zguduit şi continuă să bântuie neobosit conştiinţa acestui neam.
Revenind însă, vreau să mai spun că, în cartea pe care tocmai am citat-o, Petru Creţia – care între timp a plecat dintre noi înspre tărâmuri mai luminoase şi mai armonios construite decât lumea aceasta asupra căreia şi-a aplecat neostoit ochiul minţii şi al sufletului – face o inventariere, care nu este prima de acest gen din literatura noastră, a însuşirilor şi a viciilor fundamentale care ne caracterizează ca indivizi şi ca popor, vorbind despre demnitate, cinste, vrednicie, blândeţe, răbdare, curaj, onoare, dar şi despre ticăloşie şi ticăloşi, prostie şi proşti, mediocritate, intoleranţă, dezamăgire, tristeţe, superficialitate etc.
“Ne aflăm – spune Petru Creţia – cuprinşi cu toţii, cu buni cu răi, într-o societate grav deteriorată, ticăloşită, rămasă din propria ei alegere, pe mâinile vechilor rânduieli şi a vechilor mentalităţi.
Numai buni pentru un veac de scârnă”. Trebuie să recunosc că, la prima lectură, o bună parte din punctele de vedere prezentate şi argumentate cu nenumărate cazuri şi situaţii concrete, preluate atât din viaţa de zi cu zi a societăţii în care trăim, cât şi din însemnările unor autori străini care ne-au vizitat în decursul timpului, mi-au creat o profundă stare de revoltă interioară, accentuată de rezultatul propriilor mele căutări şi experienţe de zi cu zi.
Astfel că nu am rezistat tentaţiei de a mai privi odată cu încordare în jurul meu şi de a încerca să desluşesc în viermuiala de pasiuni, orgolii, vanităţi şi meschine interese personale, înfăţişarea ascunsă, saturată în bunătate, prietenie şi devotament a vieţii omului trăitor pe aceste meleaguri. N-am găsit însă ceea ce căutam. În ciuda efortului de a discerne lumina de întuneric, adevărul de minciună, omul de neom, am avut surpriza să constat că locuim într-adevăr un univers al urâţeniei morale şi al lucrurilor contrafăcute, o lume săracă în bucuriile simple, în sentimentul încrederi şi în căldura sufletească.
Ai zice că, într-un fel sau altul, într-o mai mică sau mai mare măsură, în fiecare din noi se ascunde un duşman feroce al societăţii în care trăim, o făptură diabolică, autodistructivă şi automutilantă, al cărei unic obiectiv îl constituie desfiinţarea şi aneantizarea oricărei scale de valori. Doar la răstimpuri se mai întâmplă să vezi răzbind, pe ici pe colo, câte o scânteie de omenie autentică, câte un strigat înăbuşit de bucurie sau câte o atingere încărcată de tandreţe, de sentimentul adânc al înţelegerii şi al comuniunii.
La toate aceste lucruri m-am gândit când am decis să vorbesc despre duşmanii nevăzuţi ai fiecăruia dintre noi, ascunşi îndărătul ipocriziei şi al măştilor cotidiene, care
macină încet dar sigur societatea românească. Nu vă spun nimic nou faţă de ceea ce puteţi vedea, auzi şi simţi fiecare, acolo unde vă aflaţi, singuri cu voi înşivă, înconjuraţi de prieteni sau asaltaţi de duşmani.
Nu mi se cade să vă vorbesc despre lucruri pe care eu însumi le-am simţit ca făcând parte din viaţa mea şi împotriva cărora am pornit de multă vreme un război necruţător, doar pentru a afla că nimic nu este atât de profund în fiinţa omului încât să fie şi adevărat. Poate doar gândul acesta că, luptând împotriva duşmanilor noştri interiori, ne absolvim într-o mică măsură de neajunsul de a fi atât de imperfecţi.
Iar una din emblemele acestei imperfecţiuni o constituie mediocritatea, duşmanul cel mai redutabil şi mai perfid al unei societăţi angajată pe drumul plin de capcane al
regăsirii de sine. Vorbind despre mediocritate îţi asumi totdeauna un risc, ale cărui dedesubturi îţi scapă de cele mai multe ori. Rişti astfel ca ceea ce spui să nu depăşească canoanele simţului comun, rămânând cantonat în sensuri şi semnificaţii de mâna a doua sau, în cel mai fericit caz, impresionând nu atât prin originalitatea mesajului, cât mai ales prin incisivitatea şi agresivitatea lui. Pentru că agresivitatea şi lipsa de argumente sunt cele mai facile mijloace la îndemână de care fiecare poate abuza, mascându-şi astfel o abia bănuită lipsă de substanţă şi de goliciune interioară. Orice s-ar spune însă, este un fapt greu de contestat ca mediocritatea constituie emblema omului acestui neliniştit sfârşit de veac, semnătura lui existenţială, indiferent de rangul instituţiilor sau de poziţia socială a indivizilor care le deservesc.
Şi chiar dacă pare o chestiune dificil de abordat, faptul se datorează nu atât complexităţii ei, cât mai ales omniprezenţei şi omnipotenţei acestui morb, nu atât în gândirea şi faptele omului de rând (a cărui mediocritate se explică prin ea însăşi, la urma urmei), cât în realizările şi aspiraţiile cele mai profunde a categoriei intelectualilor, a celor care îşi strigă în piaţa publică crezul şi întâietatea ontologică.
Dar poate că mai dezolant decât orice nu este atât mediocritatea în sine – pentru că nu toţi putem trăi în aerul rarefiat al înălţimilor sau în adâncurile tenebroase ale abisului – cât faptul că aceasta face abstracţie de propria-i realitate, că se priveşte pe sine ca pe realizarea cea mai demnă de atenţia şi aprobarea comunităţii.
Nici o clipă mediocritatea nu este critică cu neajunsurile şi handicapurile ei. S-ar putea spune, chiar, că ea are conştiinţa unei perfecţiuni intrinseci, care îi hrăneşte orgoliile, vanităţile şi aspiraţiile până acolo încât ajunge să fie încântată şi flatată de propriile ei minusuri, pe care, departe de a le considera nişte neîmpliniri, îi apar mai degrabă ca fiind un ideal demn de atins, o monedă de schimb universală, valabilă pentru întreg sistemul de valori al unei societăţi.
Astfel, în politică mediocritatea va propune întotdeauna rezolvări pentru care ea înşăşi nu are cheia potrivită. Are însă aplomb, şi mai ales tupeul de a privi direct în camera de filmat, etalându-şi culoarea spălăcită a ochilor şi buzele subţiate de falsitatea argumentelor sale.
În Universitate, mediocritatea excelează printr-un specific aparte. Ea nu mai are soluţii, în schimb are propuneri nenumărate, a căror rezolvare nu o preocupă câtuşi de puţin. Ea gândeşte lumea în termenii foarte precişi ai lui Eu şi El: de o parte Eul hipertrofiat, suficient sieşi, mefienţa şi indolenţa, de cealaltă parte mărginirea, incompetenţa, proasta creştere şi lipsa totală de gust.
Pentru mediocritatea universitară persoana a doua singular nu există, este prohibită şi prohibitivă. Ea îţi vorbeşte totdeauna despre calităţi, însuşiri, performanţe în termenii lui Eu şi Noi, iar la capitolul lipsuri, neajunsuri, eşecuri îi are mereu alături pe El sau Ei, niciodată pe El, pe Noi sau pe Tu. Asta explică, cred, trăsătura definitorie a acestui tip de mediocritate, care constă în laşitatea făţisă şi în ocultarea sistematică a adevărului.
Este la fel de adevărat însă, că tot această mediocriotate, este obsedată de ierarhie, are o fixaţie a acesteia, proiectându-se totdeauna pe sine într-o poziţie care să-i ofere, dacă nu un ascendent major, atunci măcar un plus
de importanţă, chiar dacă lipsită de cele mai multe ori de acoperire şi de un conţinut obiectiv.
Pe ea nu o interesează însă conţinutul, materia existenţei ei sau a celuilalt, pentru că ea trăieşte într-o lume abstractă, o lume a conceptelor „impure”, desprinse de sensul real al vieţii şi proiectate într-o succesiune de fantasme cu care apoi îşi maschează fie un libidou exacerbat, fie carierismul, oportunismul, lichelismul, fie, mai rar, sentimentul chiar al jumătăţilor de măsură în care se complace. Iar dacă uneori descoperă acest sentiment, faptul nu se datorează niciodată vreunei sclipiri de luciditate (faţă de care manifestă o oroare ontologică), cât unei întâmplări de a cărei învecinare se dezice apoi cu repeziciune.
Despre recunoştinţă şi recunoaşterea valorii celuilalt nici vorbă la mediocritate, fie ea de rang universitar, politică sau a omului de rând. Mediocritatea universitară însă, nu numai că nu recunoaştre realizările celuilat, dar face tot ce este cu putinţă pentru a le minimaliza, ridiculiza sau chiar desfiinţa. Ea îşi poate face din asta deseori un scop în sine, care să îi justifice întreaga carieră. Puţin atentă la valoarea împlinirilor proprii, ea se dovedeşte a fi extrem de critică şi de caustică cu tot ce ţine de realizările celuilalt. Acolo unde celălalt aşteaptă o vorbă de îmbărbătare şi de curaj, ea aruncă o vorbe în doi peri, un banc de prost gust sau, în cele mai multe cazuri, o bârfă de calitate inferioară, care să-ţi aducă aminte că ceea ce contează nu este atât consistenţa şi importanţa unei reuşite oarecare, cât mai ales abilitatea de a te strecura printre evenimente, de a face spectacol şi de a obţine
ovaţiile celor mulţi, dispuşi oricând să râdă puţin pe seama unui „om de lume” sau, cum i se mai spune din când în când pe la colţuri, a unui bufon. Pentru că, a se face plăcută este mai presus de orice pentru mediocritatea universitară, dar nu numai. La fel de bine însă, scopul ei poate fi exact contrar, să se facă adică cât mai nesuferită, chiar dacă nu totdeauna conştientizează acest fapt. Şi mai are această mediocritate obsesia bârfelor ascunse, şoptite în grabă, a planurilor oculte, a dominaţiei şi a subversiunilor de toate soiurile şi calibrele.
Dacă se întâmplă să curteze pe cineva (ceea ce constituie o practică frecventă printre mediocri) ea o face totdeauna cu gândul ascuns de a-şi măguli interlocutorul, în vederea unor aprecieri pozitive din partea acestuia, care să-i dovedească că, la rândul ei, are un oarecare cuvânt de spus în stabilirea priorităţilor grupului din care face parte. În rest, mediocritatea nu se detaşează decât prin cenuşiul pe care încearcă să-l facă propriu existenţei ei şi a celorlalţi. În măsura în care îi reuşeşte acest lucru, ea poate jubila, considerând astfel că moneda de schimb pe care-o oferă societăţii reflectă întocmai nevoia acesteia de a-şi oculta realitatea lăuntrică a celor mai nobile şi pline de sens aspiraţii.
O precizare se mai impune totuşi, înainte de a pune punct acestei dizertaţii. Ea se referă la faptul că, dacă poţi să înţelegi şi să accepţi chiar, la limită, mediocritatea omului de pe stradă, şi chiar pe cea a politicianului (care nu este în fond, în majoritatea cazurilor, decât proiecţia pervertită de iluzia puterii a omului de rând), este greu de acceptat şi, mai ales, de înţeles mediocritatea universitarului sau a intelectualului, în general. Pentru că, având acces (sau trebuind să aibă) la mecanismele cognitive, afective şi motivaţionale cele mai profunde şi mai fertile, aflate la temelia structurilor ontologice ale fiinţei omului şi cosmosului, intelectualul trebuzie să conştientizeze necesitatea imperioasă de a se situa deasupra a tot ce este imperfect, slut, deformat, denaturat în fiinţa lui, ca şi a celui de lângă el. Numai astfel îmi imaginez că el ar putea deveni un model viabil care să ofere celorlalţi pârghiile de care au nevoie pentru
a-şi surclasa propriile lipsuri şi handicapuri. Iar dacă „intelectualul„ din Universităţi şi de aiurea nu înţelege să îşi asume cu demnitate acest rol, cred că
este mai bine pentru el să nu fi existat niciodată. Şi mai cred că, niciodată nu este prea târziu pentru ca cei care nu pot purta povara aceasta, să nu se mai amăgească cu gândul că titlul, poziţia sau ierahia pot însemna ceva în ordinea destinului lor ontologic.
Vreau să mai spun, în încheiere, că mediocritatea nu este nici pe departe singurul inamic al omului şi al societăţii în care acesta trăieşte. Se poate vorbi, în aceiaşi termeni, despre frică, laşitate, minciună, ticăloşie, prostie, intoleranţă, nepăsare, superficialitate, calomnie, incompetenţă, ipocrizie, invidie, prejudecată, trândăvie, indiferenţă, etc, etc, etc, precum şi despre tot ce pune în cumpănă armonia şi frumuseţea acestei lumi, făcând astfel posibilă naşterea unei mentalităţi grobiene, patibulare, resentimentare şi mutilante.
Mediocritatea le cuprinde însă, în mai mică sau mai mare măsură, pe toate acestea la un loc, ceea ce face din ea un adversar de temut, o capcană perversă şi o piatră de încercare pentru oricine îndrăzneşte să i se pună împotrivă şi să-i submineze autoritatea. Ştiu bine că există o solidaritate acerbă a mediocrităţii împotriva a tot ceea ce atentează la siguranţa şi confortul ei, ameninţându-i integritatea şi liniştea somnului, dar mai ştiu, în acelaşi timp, că a o lăsa să prindă rădăcini şi să niveleze lumea după chipul şi asemănarea ei, este o altă capcană, mult mai periculoasă şi mai nocivă, din ale cărei tenebre nu mai există cale de întoarcere la lumina normalităţii şi a bunei cuviinţe.
Constat ca articolele aparute in a aceasta publicatie sunt din ce in ce mai profunde si mai radicale.Se intampla ceva care deocamdata imi scapa.
Dumneavoastra spuneti adevar in textul de mai sus.
Cuvantul mediocritate este incomplet,unilateral, inexact.
Realitatea desemnata prin el exista.Nu deconspira insa intregul complex al situatiei unui individ neispravit.Pentru a sparge sfera lui intreb: care este opusul mediocritatii?Pun problema praxiologic pentru ca s-ar putea sa existe indivizi sinceri, cinstiti care vor sa iasa din mediocritate.Eu am incercat sa gasesc o solutie pentru existenta individului.Vreau sa spun pentru viata care trebuie sa fie autentica.Semnificatia semnului mediocritate este saraca pentru a utiliza acest termen in solutionarea problemei.Mediocritatea, daca este o stare dorita atunci este o absurditate dar daca este o rezultanta a unor actiuni savarsite cu toata convingerea (cinstit) atunci este normalitate.Nu utilizez acest semn pentru ca este imprecis mai ales ca el contine sugestia masurarii cantitatii or omul nu este cuantificabil.Nici ideea opusului mediocritatii nu ma satisface pentru ca nu imi spune cum trebuie sa fie omul ca individ pentru a nu fi nici mediocru nici nemediocru.
Ceea ce vreau sa stiu:cum trebuie sa fie un om ca sa devina autentic,indiferent de punctul din care porneste?