ACUM.TV

Polemica este o revistă lunară, ce apare cu un singur scop: să polemizeze cu timpurile noastre! Nu va fi o ceartă sterilă, nici o trompetă inutilă, va fi o gazdă bună pentru dialogul de idei, dar pentru un dialog aprins, viu. Încercăm să retrezim în oameni curiozitatea adevărată şi spiritul critic, de care acum, ca şi la vremea lui Maiorescu, avem nevoie din plin. Rubrica „Polemica” este o înfrăţire între ACUM şi revista Polemica, din care sperăm să iasă întărite ambele părţi. Ca şi ACUM, Polemica îşi aşteaptă colaboratorii (şi) dintre cititori…

Cristi Pantelimon,
Redactor-şef Polemica,
Editor al sectiunii POLEMICA gazduita de saptamanalul ACUM

Biserica Ortodoxa in spatiul public

Articol de Bogdan Aurel Teleanu, teolog

Demnitatea umană reprezintă un atribut al omului ce se manifestă integral în toate împrejurările vieţii sale, atât în spaţiul intim, cât şi în cel privat sau public. Recunoaşterea invariabilă a valorii demnităţii umane reprezintă garanţia respectării vieţii omului şi, implicit a lui Dumnezeu – “Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 9-10).
Indiferent de contextul socio-politic şi cultural în care acesta trăieşte şi în ciuda diferenţelor existente între spaţiul intim, privat şi public.

Din punct de vedere social, aceste trei spaţii reprezintă trei medii în care omul, păstrându-şi neschimbată personalitatea, se manifestă diferit, în funcţie de specificul fiecăruia dintre acestea: nevoia de intimitate, instinctul de conservare şi exercitarea simţului de acţiune. Deşi caracterul uman reprezintă o constantă a acestor spaţii, în sensul că acelaşi om se manifestă în fiecare din aceste spaţii, totuşi persoana umană suportă diferit influenţele specifice fiecăruia dintre aceste spaţii.

Din punct de vedere cultural, influenţele cele mai puternice provin, prin intermediul cuvântului din spaţiul public (“Dacă e cineva care să nu greşească în cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg…” (Iacob 3, 2). Acest principiu recunoaşte, implicit, funcţia pe care o îndeplineşte cuvântul în cadrul informaţiei. Cuvântul, în sensul grecesc de „raţiune”, ca suport al informaţiei, execută o mişcare din interior spre exterior: “Cuvântul exterior nu este decât expresia fragmentară a permanentului cuvânt interior” – Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993.

Unul dintre elementele considerate de Aristotel – în Retorica, Arnoldo Mondadori Editore, 1996 – ca indispensabile retoricii îl constituie virtutea umană. Din această cauză, după cum considera papa Silvestru al II-lea, retorica nu trebuie considerată atât arta de a vorbi frumos, cât aceea de a vorbi bine – Luigi Negri, „Il Cristianesimo e la letteratura” în Somma del cristianesimo. Esposizione sistematica della dottrina e della storia cristiana, vol. II, îmgrijit de Raimondo Spiazzi, Edizione Paoline, Roma,1958), care este, cu predilecţie, spaţiul în care are loc un schimb de informaţii mult mai dens şi mai intens decât în spaţiul privat şi intim. Acest schimb liber de informaţii între persoane, la nivelul spaţiului public, îmbracă forma a ceea ce în limbaj de specialitate se numeşte opinie publică.

Noţiunea de “opinie publică” nu poate fi înţeleasă fără o analiză în primul rând a elementelor sale componente adică a termenilor de “opinie” şi “public”. Pe cât de uzată este expresia “opinie publică”, pe atât de incomprehensibilă este în structura unei definiţii. Acest lucru se datorează, în special, sensului cuvântului opinie. “A opina” nu înseamnă a pronunţa public adevărul şi a exprima o stare conformă realităţii, ci doar a oferi o părere, adică o perspectivă sau un unghi din care este observat adevărul şi realitatea. Din această cauză, forţa opiniei publice nu constă în aprofundarea cognitivă a unei idei ci în impunerea sa publică. Pentru o societate, riscul maxim îl reprezintă iluziile sau erorile cognitive care, prin forţa opiniei publice, se pot impune public. Cred că cea mai expresivă imagine a opiniei publice este cea a bursei de valori.

Acest lucru este posibil întrucât valoarea “opiniei publice” este ca şi cea a banului: nu are valoare în sine, ci doar prin forţa sa de cumpărare. Prin urmare, ne atrage atenţia Harve Pasqua, între cunoaştere şi opinie este există o mare diferenţă: “Platon distingea între a şti şi a opina. Dezinformatorul confundă aceste două lucruri, folosind opinia ca sursă a cunoaşterii (ştiinţei). Spiritul său, foarte uşor de satisfăcut, transformă un sondaj de opinie în criteriu de adevăr. Statistica impune! Şi astfel, a difuza o opinie echivalează cu a propaga un zvon. Opinia în sine este versatilă, superficială, influenţabilă, reflectă transformările şi trece cu timpul.

Dar acest lucru contează prea puţin pentru un dezinformator deoarece în ochii săi adevărul înseamnă transformare. Lui îi convine să cheme minciună adevărul de ieri şi adevăr minciuna” (cf. HARVE PASQUA – “Opinione & verità”, Milano, 1994). Procesul de formare a opiniei publice, aşa cum se desfăşoară el astăzi, are la bază un tip special de relaţii interpersonale (“De fapt, de la fiecare persoană duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în relaţii distincte. Fiecare persoană e centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele; sau persoanele sunt legate prin razele lor într-o uriaşă plasă de ochiuri. Prin razele lor dau şi primesc, razele lor sunt în aceste fel comune şi, totuşi, persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele şi vin spre ele” cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 200, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996) şi instituţionale denumit „relaţii publice”, care au ca scop asigurarea comunicării sociale şi dobândirea vizibilităţii în spaţiul public.

Conform principiului formării opiniei publice, comunicarea publică a informaţiilor şi recepţionarea acestora este cauza schimbărilor în climatul de opinie. Dată fiind această capacitate a informaţiei de a produce modificări la nivelul opiniei publice, comunicarea socială instituţională a Bisericii trebuie să aibă în vedere, în primul rând, formarea unei opinii publice sănătoase. Menţionăm că acest proces depinde nu atât de cantitatea informaţiilor sau tehnica prin care acestea sunt transmise, cât mai ales de calitatea conţinutului lor.
În domeniul ştiinţelor comunicării, principiul etic şi religios al respectării demnităţii umane şi recunoaşterea importanţei vieţii omului implică valorificarea calitativă a informaţiei. Cu cât o informaţie respectă mai mult demnitatea fiinţei umane şi influenţează favorabil viaţa omului, cu atât ea este mai valoroasă, iar cu cât este mai valoroasă pentru om, cu atât creşte în calitate, devenind cu adevărat puternică.

Puterea informaţiei constă în informarea corectă, care nu se poate realiza decât în spaţiul public, a cărui superioritate am arătat-o deja prin compararea sa cu spaţiul intim şi cel privat. Astfel, prin informare corectă, în spaţiul public sunt puse în valoare, cu condiţia respectării principiului calităţii informaţiei, acele mesaje care corespund nevoilor materiale şi spirituale ale omului. În acest caz, putem vorbi despre spaţiul public ca despre o piaţă a informaţiei, despre comunicare ca despre un marketing al informaţiei, iar despre public ca despre un consumator de mesaje. Însă, pentru a evita riscul de a-i transforma pe oameni într-un public pasiv, este nevoie de un proces de comunicare socială menit să contribuie la desfăşurarea şi dezvoltarea unei societăţi dinamice, puternice şi sănătoase prin implicarea activă a cât mai multor persoane umane în procesul de formare constructivă a spaţiului public.

În concluzie, structura socială sau, mai bine zis, tipul de societate este determinat de funcţia şi activitatea oamenilor în spaţiul public. Construirea şi consolidarea ordinii sociale în condiţiile asigurate de desfăşurarea unei vieţi publice al cărui principal element catalizator este informaţia, impune ca Biserica să acorde o maximă importanţă procesului de comunicare şi formare a opiniei publice. În contextul unei asemenea societăţi informaţionale, forma specifică de participare a Bisericii în spaţiul public o constituie informaţia religioasă. Impunerea pe piaţa informaţiei a mesajelor menite să reflecte “viaţa bisericească” şi să pună bazele unei societăţi care să respecte principiile şi valorile creştine pot contribui în mod real la cultivarea unei conştiinţe întărită de credinţă şi, de ce nu, la dobândirea sfinţeniei umane (Vittorio Possenti – Religione e vita civile. Il cristianesimo nel postmoderno, Armando Editore, Roma, 2001, p. 232: “O societate realmente creştină nu se va naşte dintr-un resentiment cum a fost cel care, în mare parte, a rezultat revoluţia tradiţionalistă antimodernă; de asemenea, nici nu va lua formă în primul rând din cultură, ştiinţă, sau din formele de umanism laic şi, nici măcar din reeditarea acelui gentleman creştin al secolelor XVI şi XVII, pregătită să distrugă propriile interese temporale din cauza celor religioase; (O societate realmente creştină – n n.) se va naşte din sfinţenie, dar, dintr-o sfinţenie care ştie să conjuge acţiunea şi contemplaţia şi care, referitor la Dio primo servito, vede dragostea pentru altul în continuitate directă cu dragostea pentru Dumnezeu, şi, mai mult, ca un act care izvorăşte, atât cât este posibil, din dragostea lui Dumnezeu pentru om”).

Dobândirea sfinţeniei într-o asemenea societate cum este cea contemporană nu este o utopie atâta timp cât, conform principiilor desfăşurării unei vieţi de calitate în spaţiul public, omul acţionează nu atât după interes, cât mai ales după virtute (Facem precizarea că concepţia despre virtute ca o calitate care permite individului să-şi îndeplinească rolul social a fost specifică societăţilor eroice – Iliada de Homer – cf. Alasdair Macintyre – Tratat de Morală. După virtute, Humanitas, Bucureşti, 1998).

Din contră, am putea spune că, atâta timp cât respectarea demnităţii persoanei umane şi acordarea importanţei cuvenite vieţii umane reprezintă condiţiile principale pentru existenţa unui sistem de informare publică de calitate, stabilirea ca scop a dobândirii sfinţeniei reprezintă cel mai eficient mod de a menţină trează atenţia oamenilor asupra tipului de valori care circulă prin intermediul informaţiei în societate şi asupra viitorului pe care, zi de zi, omenirea şi-l construieşte.

Acest articol a fost publicat marți, 26 aprilie 2005 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.