ACUM.TV

“Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri.”

(M. Sebastian)

Aş vrea să evoc aici figura unui scriitor care, de cîţiva ani buni, nu lasă opinia publică românească să adoarmă. Mai ales de cînd i-a apărut Jurnalul, în 1996, numele lui e mereu în atenţia lumii. Ne confruntăm cu o situaţie complicată, fiindcă problemele pe care le ridică personalitatea sa acoperă diverse sfere ale preocupărilor contemporane. Şi, cu siguranţă, depăşesc discursul strict etnicist.

Mihail Sebastian e conştient de propria sa complexitate, care provine, mai întîi, din condiţionarea obiectivă a apartenenţei sale. Dar el refuză să se definească unilateral şi aspiră la o depăşire. Ne-o spune limpede în romanul De două mii de ani…, unde vocea autorului poate fi de multe ori suprapusă peste vocea naratorului:

 “Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.”[1]

Aşadar identitatea de sine a lui Mihail Sebastian se realizează prin cumulare, prin însumare. El este şi evreu, dar e în egală măsură doritor să înţeleagă realităţile româneşti, dunărene. Această situaţie sporeşte în amploare, dacă ne gîndim că avem de-a face cu un personaj extrem de sensibil şi totodată foarte raţional, cu o accentuată percepţie a solitudinii. Un om care nu îşi găseşte împlinirea în cadrul activităţilor comunitare evreieşti, cum nu şi-o găseşte nici în perimetrul diverselor organizaţii profesionale, scriitoriceşti, româneşti. Este intelectualul subtil şi sensibil, minoritarul care încearcă să adere la majoritate, un solitar, în egală măsură solidar. Dacă acest cocteil bogat îl plasăm în contextul istoric exploziv, al perioadei ce precedă al doilea război mondial, care nu prea avea răbdare cu asemenea persoane delicate şi perspicace, constatăm că încă de-atunci el reprezenta un caz ieşit din comun, prin coordonatele sale polivalente.

Mihail Sebastian vine din Brăila natală şi se stabileşte la Bucureşti, inclusiv cu sprijinul lui Nae Ionescu, devenind ziarist la Cuvîntul. Publicaţia aceasta era foarte agitată, dinamică şi schimbătoare pe arena politică românească. Imita destul de fidel mobilitatea şi inconsecvenţa doctrinară a însuşi directorului ei. S-a plasat iniţial în opoziţie faţă de liberali. Apoi, îndată ce ţărăniştii au ajuns la guvernare, atît Nae Ionescu, cît şi ziarul lui s-au avîntat din nou în opoziţie, probabil fiindcă n-au fost atinse anumite interese de moment. Cuvîntul a fost partizanul instaurării monarhiei lui Carol al II-lea, dar după atingerea acestui obiectiv, Nae Ionescu a intrat foarte repede în conflict şi cu regele. Începînd cu a doua jumătate a anului 1933, ziarul a alunecat pe panta extremismului de dreapta. De prin august-septembrie 1933 şi pînă în ianuarie 1934, cînd Cuvîntul a fost cenzurat de rege şi a fost suspendat de la editare, cotidianul a desfăşurat o intensă propagandă legionară.

La toate acestea mai trebuie adăugate cîteva fapte. În ciuda etapelor succesive de partizanat politic, care i-au conferit nuanţe diferite de orientare pe scenă, Cuvîntul era, totodată, permisiv şi polifonic în expresie. Prima pagină era de obicei construită din şase articole diferite, destul de apropiate ca pondere de imagine şi mai totdeauna revendicate prin semnătura autorului sau printr-un pseudonim transparent.

“Cuvîntul a descoperit şi a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate şase strînse la un loc.” [2]

Prin urmare direcţia principală, de orientare momentană, a publicaţiei era îndată contrabalansată, printr-un evantai de teme şi preocupări cotidiene aproape la fel de importante. Gazeta dădea glas diverselor facţiuni din societatea română – inclusiv evreilor. A.L. Zissu publică, de pildă, pagini critice la adresa lui Nae Ionescu[3], tocmai în ziarul acestuia, în etapa ascensiunii extremiste, şi îi contestă ipotezele! Directorul publicaţiei îi răspunde, fireşte, pe spaţii ample, dar dezbaterea liberă există şi publicaţia îşi asumă polifonia.

 Tot aici se exprimă şi Mihail Sebastian, în două rînduri, pe teme evreieşti. În articolul Einstein la Madrid, gazetarul porneşte consemnînd situaţia internaţională încordată, care a condus la expatrierea savantului german. Albert Einstein a ales, surprinzător, să se stabilească nu în Franţa ori America, teritorii garante ale democraţiei, ci tocmai în Spania, responsabilă de masacrele antisemite de odinioară. Cum poate fi explicitată opţiunea reputatului fizician? Scriitorul român vede în asta o posibilă reconciliere peste veacuri, în plan istoric, dar şi semnul unei răni, etern deschise în plan metafizic. Persecutarea evreilor s-ar datora, ce-i drept, în parametrii săi exteriori, regimurilor antisemite – dar în plan sufletesc ea poate fi atribuită propriei lor predispoziţii metafizice către suferinţă. Sebastian încearcă să detensioneze conflictul social, transferînd discuţia de pe un palier politic către unul filosofic.

“Invitat oficial printr-o declaraţie a d-lui Herriot să accepte o catedră în Franţa, solicitat de nenumărate institute şi facultăţi din America, să-şi strămute acolo cabinetul de lucru, aruncat în drum de hitlerişti, profesorul Albert Einstein a optat în cele din urmă – spune o telegramă de ieri – pentru universitatea din Madrid, unde va fi de aici înainte profesor titular. / Alegerea aceasta nu poate să fie o simplă întîmplare. În Spania, fugarul ultimului pogrom spiritual («ultimul» înseamnă cel mai recent, nu însă şi cel din urmă) va regăsi amintiri vechi şi va sta de vorbă cu umbre din alte veacuri, cărora asemenea tragedii le-au fost familiare. Prezenţa lui Einstein la Madrid răscumpără alte pribegii istorice, de care ce e dreptul Spania modernă se desolidarizează, dar care nu mai puţin îi umbresc pămîntul. Se cunosc poate insistentele încercări ale ţării acesteia de a plăti, cu o sinceră şi dureroasă mustrare, tot sîngele iudeu pe care l-a vărsat. Remuşcare nu numai tîrzie, dar şi zădarnică. Pentru că Spania nu împlinea un oficiu de barbarie gratuită, ci un destin, un comandament istoric, o funcţie spirituală. Responsabilitatea veacurilor ei de sînge nu cade asupra neamului spaniol, ci asupra neamului iudeu, a cărui chemare în lumea asta este să se zbată şi să ardă pe diverse ruguri. Odihna îi este pervertitoare şi popasurile lungi îl alterează. Cînd nu are suficiente motive istorice de a fi nefericit, neamul ăsta îşi născoceşte motive spirituale. Cînd nu sînt în afară suficiente ruguri, îşi ridică ruguri interioare. Tragicul este vocaţia lui, elementul lui de viaţă, materialul lui de creaţie. / Sub unghiul mărunt al faptelor, există poate cauze şi condiţii diverse pentru fiecare ciclu antisemit. În Germania unele, în Rusia altele, în Spania mereu altele. Acum o mie de ani, acum o sută de ani, astăzi, peste o sută de ani – întruna noi justificări locale. Sub unghiul larg al semnificaţiei însă, toate aceste complexe condiţii politice se reduc la un singur lucru, care se cheamă necesitatea judaică de a suferi. / Cînd – asimilişti – evreii speră într-o deplină contopire cu neamurile «civilizate» sau cînd – sionişti – aşteaptă o regenerare naţională prin ei înşişi, şi într-un caz şi într-altul ei clădesc speranţe naive şi trădătoare. Naive, pentru că sunt net imposibile. Trădătoare, pentru că nesocotesc un destin dramatic, de care omeneşte e explicabil că vor să fugă, dar metafizic este inadmisibil. Tranzacţii, ei au încheiat cu toată lumea poate şi cu orice. Numai cu sufletul lor nu. / Panta ce duce astăzi de la Berlin la Madrid este un episod, în care nici Berlinul nici Madridul nu sunt altceva decît punctele geografice ale unei hărţi spirituale, ce rămîne veşnic aceeaşi, puncte geografice cărora nu li se cuvin nici reprobări, nici recunoştinţă. Tot ce se petrece, se petrece fără voia lor, peste ele.”[4]

 Ulterior, cînd Cuvîntul se implică deja făţiş în propaganda legionară, gazetarul înţelege să reacţioneze tipărind impresionantul articol Ion Trivale. Sebastian îi aduce aici un elogiu soldatului evreu mort în primul război mondial, tocmai reînhumat în indiferenţa societăţii româneşti. Scriitorul trage un tulburător semnal de alarmă, scoţînd la lumină destinul evreului care a încercat să fie bun român, care a mers chiar pînă la a-şi da viaţa pe front, pentru această patrie a sa, dar e pedepsit în postumitate de indolenţa colectivităţii. Registrul alegoric al intervenţiei este incontestabi

“Vinerea trecută a fost dus la groapă, după 17 ani de la moarte, trupul regăsit al lui Ion Trivale. Mort cu capul pe mitralieră, în primele săptămîni ale războiului, în prima linie, în fruntea companiei pe care, sublocotenent, o comanda, omul acesta era destinat cărţilor, gîndirii, vieţii interioare. Asta îi face moartea nu mai dureroasă – căci o viaţă de om este o viaţă de om – dar adîncită de un înţeles ce îi luminează de două ori mormîntul lui de soldat. / Dintre toţi morţii de război ai Franţei, umbra cea mai emoţionantă este a lui Alain Fournier. Dintre toţi morţii Germaniei, amintirea cea mai patetică este a lui Georg Trackl. Amîndoi treceau pragul adolescenţei, amîndoi îl treceau pe al morţii. / Soldat şi poet – sunt două vocaţii străine una de alta, adverse aproape, dar pe culmi. În ceasurile mari, le uneşte pe amîndouă un luciu, care s-ar chema eroism, dacă nu s-ar chema mai simplu: uitare de sine. Numai cine se uită pe sine este cu adevărat poet şi poate fi cu adevărat soldat. / Această dublă nobleţe o salută neamurile în cultul deosebit al scriitorilor căzuţi pe front. Între toate lumînările ce ard pentru sufletul morţilor, este una pentru aceşti morţi scumpi între toţi. Între toate florile, este o floare pentru ei. / Această dublă nobleţe o salutau vinerea trecută, în Gara de Nord, ofiţerii şi soldaţii care veniseră să prezinte armele amintirii lui Ion Trivale. Era salutul camarazilor de arme. Îl aşteptam pe al camarazilor de scris. A lipsit. / Există o societate a scriitorilor. Nimeni nu s-a învrednicit să vie acolo, ca să se descopere în numele ei. Nici un cuvînt, nici un semn, nici o floare. / Ar fi numai o absenţă tristă, dacă ar fi cea dintîi. Dar numele lui Ion Trivale, scriitorul soldat, a fost şters cu ştiinţă sau fără ştiinţă de oriunde ar fi trebuit să strălucească, pentru cinstea noastră a tuturor, cîţi ţinem un condei în mînă. Cînd la Predeal s-a ridicat, acum trei ani, monumentul lui Mihail Săulescu, au fost pomeniţi  acolo, în faţa Regelui, toţi scriitorii căzuţi în război. Ion Trivale a fost uitat. Uitare ce nu-l putea lovi pe el, cel din eternitate, căci glontele care îl lovise din faţă anula pe totdeauna loviturile ce mai puteau veni din spate. / Adevărul este că Ion Trivale se chema, pe numele lui de acasă, Iosif Netzler. Şi era evreu. Un evreu care trăise din plin drama spirituală a izolării lui şi gîndise cu luciditate toate punctele lui de contact cu o cultură românească, în care se integra şi în slujba căreia aducea un spirit critic dintre cele mai precise şi mai pasionate. Marile lui studii publicate după 1910 în «Noua Revistă Română» revin mereu asupra problemelor, pe care prezenţa lui pe acest pămînt românesc le ridica într-o minte loială şi într-o inimă deschisă. / Cîţiva ani mai tîrziu, Iosif Netzler verifica totala lui sinceritate, murind. / Crede cineva, are cineva stupiditatea de a crede că o uitare poate să suprime o moarte?”[5]

În vecinătatea paginilor de propagandă extremistă, legionară, coloanele Cuvîntului se deschideau, aşadar, şi spre asemenea reflecţii emoţionante. Avem de-a face cu o publicaţie într-adevăr complexă. A o vedea doar ca pe o portavoce turbată a antisemitismului şi a-l diaboliza pe Sebastian pentru că a colaborat la Cuvîntul reprezintă o judecată pripită (dacă vrem să fim politicoşi), sau o apreciere tendenţioasă (dacă e să fim mai exacţi ştiinţific).

*

După revenirea lui M. Sebastian de la studiile din Franţa, între anii 1931 şi 1933, scriitorul desfăşoară o intensă activitate ziaristică, pe cele mai diverse teme. În paralel, însă, redactează şi romanul-eseu De două mii de ani… Volumul acesta include, probabil, şi anumite carenţe de construcţie. Nu e tocmai o carte de prim rang, literar vorbind. În schimb are o deosebită importanţă, în planul dezbaterilor de idei, aducînd la lumina rampei condiţia evreilor în societatea românească. Şi o face cu o limpezime indiscutabilă şi cu o mişcare caleidoscopică interesantă. Practic, în romanul său, Mihail Sebastian schiţează diverse figuri evreieşti, pe care le trece în revistă. Începe cu însuşi protagonistul, care îşi urmează studiile în perioada interbelică dar, din cauza apartenenţei sale etnice, este persecutat, este lovit, este bătut de colegii invidioşi, ce nu suportă concurenţa minoritarilor în universităţile româneşti de-atunci. Îi aşteaptă la intrarea în clasă, le cer carnetul spre a verifica dacă n-au nume evreiesc şi, îndată ce constată acest lucru, îi izgonesc, îi fugăresc pe coridoare, pe treptele facultăţii, pentru a-i determina să renunţe la şcoală. Aceste episoade sînt redate cu mare acuitate. Paginile sînt cu atît mai impresionante, în detaliile lor muşcătoare, cu cît relatarea se face la persoana întîi singular, din perspectiva celui victimizat:

“Am intrat dimineaţa la cursul de drept roman. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am luat febril note, ca să nu fiu obligat să ridic capul deasupra pupitrului meu. Pe la jumătatea cursului, un mototol de hîrtie cade pe bancă, lîngă mine. Nu o văd, nu o deschid. Cineva mă strigă tare pe nume, din spate. Nu întorc capul. Vecinul din stînga se uită la mine atent, fără un cuvînt. Nu pot suferi privirea asta fixă şi ridic ochii. / – Ieşi! / Mi-a spus vorba scurt, tăios. Se ridică de la locul lui, îmi face loc şi aşteaptă. Simt în jurul meu o tăcere încordată. Nu răsuflă nimeni. Un gest din partea mea şi liniştea asta ar plesni. / Nu. Mă strecor din bancă şi păşesc nesigur spre uşă între două şiruri de privitori. Totul se petrece cuviincios, ritual. Doar cineva lîngă uşă îmi repede pieziş un pumn, care mă loveşte numai pe jumătate. Un pumn întîrziat, camarade.”[6]

Incidentul nu e întîmplător, căci se repetă cu mici modificări de formă, dar în aceeaşi esenţă:

“Front calm. Se creează poate un stil al adversităţii. / – Domnule coleg, sînteţi bun să-mi arătaţi carnetul dumneavoastră? / M-au înconjurat trei şi aşteaptă. Scot carnetul şi îl întind celui care m-a întrebat. / – Aha! vă rugăm să părăsiţi sala. Pe aici. Îmi indică drumul.”[7]

În paralel cu agresarea şi alungarea individului, constatăm că de fapt ostilitatea majorităţii e exersată, metodic, asupra întregii comunităţi minoritare:

“Îi văd cum se întorc seara de la facultate, răzleţi, unul cîte unul, obosiţi. Şi îşi numără fiecare bătăile, cu îndîrjire, ca pe nişte puncte de biliard, nu cumva să pună adversarul două mai mult. / Marcel Winder e la a cincisprezecea. Alaltăieri, i s-a rupt şi pălăria, ceea ce îl face cu totul superior pe drumul martirajului. Îşi indică tare, în mijlocul curţii, locul loviturilor. Aici şi aici şi aici…”[8]

 Viaţa studenţească merge înainte, într-un context de mare austeritate, în căminul îngheţat, unde procurarea întîmplătoare a cîtorva lemne provoacă fum înecăcios şi acru în soba învechită, cu figurile nebărbierite şi nespălate ale colegilor tot mai deprimaţi, care nu-şi mai găsesc vreun colţ de refugiu, între ostilitatea brutală din amfiteatre şi mizeria frapantă a internatului sordid. Iar confruntările susţinute şi bătăile dureroase încasate se transformă treptat în hăituială publică:

“A fost azi o cursă care putea să sfîrşească rău. Coboram de la administrativ, unde mă dusesem să mă încălzesc şi eram la doi paşi de uşă, cînd mi-a ieşit înainte Ştefăniu. Nu mă observase. Abia acum îmi dau seama că nu mă observase. Dar n-am avut atunci destul calm ca să-l ocolesc şi în momentul acela m-a văzut. Nu m-a ajuns decît cu bastonul (o lovitură bună pe umărul stîng). Am fugit pe lîngă el, deşi astfel riscam să atrag atenţia altora, şi am luat-o la stînga, pe culoar. El, după mine. Am trecut prin galeria de sus spre senat, socotind să mă opresc în cancelarie. N-am găsit însă cheia în uşă şi s-o ţin cu umărul n-aş fi putut pînă la urmă. Noroc că era deschisă uşa ce dă spre scara senatului. Odată ieşit în stradă, bănuiam că n-are să mă mai urmărească. Într-adevăr.”[9]

 În altă împrejurare,

“mă dusesem la rectorat să cer o informaţie. La întoarcere, vestibulul pe care îl lăsasem cu zece minute înainte gol, era invadat. N-am recunoscut pe nimeni. Dar părea să fie o bătaie cruntă. / Baricadat deci. Mă observă cineva sau mi se pare mie că m-a observat. O iau pe scară în sus. Săr cîte trei trepte deodată, trîntesc după mine uşile întîlnite, mă lovesc de pereţi în cotituri. La etajul II, spre stînga, simt că n-am să mai duc mult aşa: mă lipesc de perete şi caut cu mîna înfrigurată o uşă. Apăs pe clanţă încordat, e deschisă.”[10]

 Într-un asemenea univers academic ostil, descoperirea întîmplătoare a cursurilor ţinute de Ghiţă Blidaru îi aduce protagonistului o anume alinare. Profesorul tînăr, sarcastic, nonconformist, combativ îi oferă involuntar sprijinul psihologic de care studentul are atîta nevoie pentru a depăşi impasul pe care-l resimte, disperarea care-l macină (“Cursul lui Blidaru schimbă ierarhiile cele mai liniştite. Numai trei cuvinte despre ceea ce în manuale este sacrosanct, şi, dimpotrivă, zece prelegeri despre ceea ce manualul dispreţuieşte cu mai multă furie”[11]). Iniţial ignorate de studenţi şi de ceilalţi profesori, sfidătoarele conferinţe devin tot mai apreciate, suscitînd după o vreme chiar entuziasmul cursanţilor şi nervozitatea colegilor invidioşi. Băncile se populează cu noi figuri ameninţătoare, care încep să-l chestioneze pe tînărul evreu asupra apartenenţei sale etnice şi a îndrăznelii sale de-a mai frecventa universitatea:

“Nu, la asta n-am să renunţ. Am plecat de la civil, am plecat de la estetică, am plecat de unde aţi vrut şi am să plec de unde vreţi, de la istorie, de la sociologie, de la chineză, de la germană, dar nu renunţ la cursul lui Ghiţă Blidaru. / Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi şi am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puţin.”[12]

 Atunci cînd accesul în sala de curs îi este barat, pînă la urmă, cu toată hotărîrea, nemaifiind vorba de simple hărţuieli ori şicane, ci de excluderea netă şi samavolnică, învăţăcelul caută protecţia profesorului atît de admirat. Cinismul acestuia îi taie însă respiraţia:

“Nu pot reconstitui scena. Acum, mi-e cu neputinţă să mi-o amintesc în totul. A fost bruscă. Două-trei cuvinte, o uitătură nedumerită şi gata. / Ghiţă ieşea de la secretariat. M-am apropiat şi i-am vorbit. Nu mai ştiu ce. Jur că nu mai ştiu şi că asta nu este un truc, ca să-mi cruţ un moment mai mult de silă personală. / M-a întrerupt. / – Ce vrei dumneata, domnule? / – Domnule Profesor, m-au dat afară şi… / – Ei, şi ce vrei să-ţi fac eu? / A plecat fără să aştepte răspuns. / Ar trebui să alerg pe străzi un ceas, două, trei, ar trebui să mă bat cu zece mii deodată, ar trebui să tai cu toporul un vagon cu butuci, ca să cad seara dărîmat pe pat şi să dorm şi să uit.”[13]

 Fiindu-i blocat accesul la studiile regulate, fiindu-i negat raportul privilegiat cu Magistrul, protagonistul se refugiază în izolare şi lecturi intense (mai ales din Montaigne). Totodată el are prilejul de-a cunoaşte şi a ne prezenta situaţia altor personaje, într-o galerie succesivă de individualităţi şi soluţii improvizate, pe traseul unei istorii tulburi. Sami Winkler este un sionist calm, puţin greoi, tacticos şi măsurat care, din adept teoretic al plecării din România, pentru a construi statul israelian, ajunge să-şi pună biografia în consens cu ideile pe care le propovăduieşte:

“Era singur în gară. Rudelor le interzisese să vină, iar tovarăşii de drum erau plecaţi înainte la Constanţa, unde trebuiau să-l aştepte pe vapor. Joia viitoare vor fi la Haifa. / – Şi pe urmă? / A răspuns cu o deschidere de braţ, care voia să cuprindă probabil un răspuns prea mare pentru un singur cuvînt: «totul», «viaţa», «victoria», «pacea»… Era foarte liniştit, fără emoţie, fără grabă. / Au trecut pe lîngă noi doi băieţi care vindeau o gazetă cuzistă, «Luaţi, domnilor, e contra jidanilor». Am surîs amîndoi de oportunul strigăt. Simbolurile vin uneori cu facilitate. / Winkler i-a strigat pe cei doi băieţi şi le-a cumpărat o gazetă. «Tot nu aveam de citit nimic pe drum.»”[14]

 S.T. Haim este un marxist turbulent, propagandist comunist care, după un scurt stagiu parizian, ajunge în arestul Siguranţei, iar de-acolo în celulele subterane de la Jilava. Totuşi, nici un obstacol nu e în măsură să-i clintească entuziasmul şi convingerile pline de patimă:

“Vorbeşte repede, vioi, grăbit, cu ochii, cu mîinile, cu colţul de păr ce-i cade mereu pe frunte, cu toată fiinţa lui, pusă parcă la o formidabilă presiune interioară şi exultînd acum de bucuria exploziei. / – Dacă ai şti ce frumos e aici! Oameni, mă, primii oameni pe care îi cunosc. Cîteva secole de închisoare sînt dincolo de poartă, ce zic? cîteva mii de ani. Şi încă nu sînt destui, pentru ce pot duce oamenii ăştia în spinare, fără să crîcnească. Mi-ar fi ruşine de cei 12 ani ai mei de recluziune să mă vait. Dacă n-ar fi fost avocaţii şi mama, nici n-aş fi făcut recurs.”[15]

 Abraham Sulitzer e un evreu bătrîn, negustor ambulant de cărţi, pribegind fără osteneală între tipografiile din Germania sau Polonia şi cititorii din ghetoul moldovean. Cu accentul lui ciudat, cu pachetele lui numeroase, cu aerul lui paşnic, pare întruchiparea lui Ahasverus:

“Cărţi, manuscrise, autori şi probleme de care aud acum întîia dată, cuvinte stranii, nume din alte veacuri, date dintr-o istorie pe care nu o bănuiam – Abraham Sulitzer le poartă cu el, vii, tot atît de vii astăzi în mintea lui, cît erau cu veacuri în urmă, în mintea cui le-a scris şi cugetat. El trăieşte în actualitatea lor, în pasiunea lor permanentă, şi zadarnic au trecut peste aceste adevăruri cîteva sute de ani, zadarnic s-a schimbat faţa pămîntului, zadarnic s-au topit în neant atîtea timpuri, aceste vechi lumini tot prezente sînt, aceste vechi patimi tot tulburătoare. / Iar Abraham Sulitzer le poartă pe toate drumurile, în slujba eternităţii lor.”[16]

 Între toate personajele iese în evidenţă, prin complexitatea şi insistenţa revenirilor, portretul lui Ghiţă Blidaru. Învăţăcelul resimte o vie afecţiune, intersectată de o mare ciudă pentru scăderile şi imperfecţiunile magistrului. În timpul cursului său, unde e proclamată importanţa vieţii adevărate, ce nu poate fi îndiguită de formule abstracte, conferenţiarul are chiar dezinhibiţia de-a se repezi la geam şi a-l deschide larg, pentru a asculta marşul militar al trupei ce trece întîmplător şi pentru a-l recomanda entuziast auditoriului: “Vouă nu vă place strada?”. Da, “are asemenea efecte de cabotin inteligent”[17]. În ciuda aparenţelor sale rebele, Blidaru e totuşi, în esenţa lui, un conformist, un arhitect al marilor obedienţe:

“E un seminarist, un teolog. Un om care e fericit cînd se poate supune la ceva, nu importă la ce. Cu o mie de moldoveni ca el şi cu o mie de munteni tot ca el, nu mă mir că aici a stăpînit veacuri de-a rîndul cine a vrut: şi turcii, şi ruşii, şi fanarioţii. Toată viaţa lui e făcută din supuneri. «Supuneri la realităţi», cum zice el. Supunere la tot ce te depăşeşte.”[18]

Îşi descumpăneşte auditoriul prin frapante contradicţii, enunţate cu seninătate şi indiferenţă: deşi admirator al artei europene clasice – Bach, Couperin, Bruegel –, el nu ezită să-şi declare cinic antieuropenismul:

“«Europa e o ficţiune» o spune de şase ani în universitate, la curs, dar el n-a încetat un moment de a iubi spiritul acestei ficţiuni. Căci Bruegel acestei ficţiuni îi aparţine, şi Bach de asemeni, şi Couperin nici vorbă. / Totuşi, după ce a trecut prin toţi şi i-a iubit pe toţi, Ghiţă Blidaru se întoarce invariabil la butucul de viţă, în numele căruia vorbea deunăzi la facultate.”[19]

Militantului înverşunat pentru valorile tradiţionale nu-i lipseşte latura dezabuzată, metafizică, fatalistă:

“Va găsi totdeauna o carte de deschis în ultimul ceas, o femeie de iubit. Nu există lucruri urgente pentru el. Mi-a spus-o de nenumărate ori. Fiecare bucurie îşi are anotimpul ei, fiecare durere pe al ei. Să aşteptăm trecerea anotimpurilor. Inutil să alergi, căci nu vei alerga mai repede decît iarna, care vine şi te va ajunge. E o toamnă pentru fiecare speranţă, e o primăvară pentru fiecare deznădejde. În această cursă nu poţi veni nici prea tîrziu, nici prea devreme: vii totdeauna la timp, fie că vrei, fie că nu vrei.”[20]

În ciuda ambiţiei sale de modelator al conştiinţei studenţilor, profesorul pare a extrage din profunzimile sufletului său o consistentă doză de resemnare şi repliere în faţa agresiunilor destinului:

“Sînt în el nesfîrşite renunţări la inteligenţă, la orgoliu, la victorie, la aventuri. Fiecare dintre noi este un om baricadat în sine, dar cei mai mulţi ne silim să întărim aceste baricade, să izolăm redutele noastre interioare, în timp ce el conlucrează cu viaţa spre a le dărîma, predat înainte de luptă, învins înainte. Învins? Nu. Propriul său învins, cel mult.”[21]

 Un asemenea ciclon frămîntat de confuzii îşi fascinează şi îşi neutralizează auditoriul (“Sînt intimidat pînă la nemişcare”[22]). Marile rebeliuni sfîrşesc în satisfacţia aservirii voluntare:

“Aş avea să-i spun atîtea şi izbutesc totuşi aşa de greu să-i vorbesc. Uneori îmi fac de acasă, de pe drum, şcolăreşte, planul celor ce trebuie să-i spun, dar, odată lîngă el, totul e răsturnat, căci e unul din acei oameni care fac lege pentru toţi, obligîndu-te să te supui nu atît argumentelor lor, cît climatului şi stilului lor. Cîtă pasiune este în omul ăsta aşa de neted construit, cîte furtuni ascunde stăpînirea lui de sine, gîndirea lui geometrică. Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta senzaţia unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări.”[23]

La sfatul lui Ghiţă Blidaru, protagonistul îşi alege meseria de arhitect şi, după terminarea facultăţii, pleacă pe şantierul de la Uioara. Bătrînul american Ralph T. Rice inaugurează acolo o exploatare petrolieră şi are nevoie de un întreg complex de clădiri, care să-i deservească societatea. Alte personaje îşi fac astfel apariţia pe scena romanului, odată cu trecerea anilor. Dezbaterile ori conflictele sentimentale se împletesc cu neobosita explorare a eroului principal, care vrea cu orice chip să priceapă specificul condiţiei sale evreieşti, chiar şi din felul în care se reflectă ea în ochii colegilor săi români.

Marin Dronţu e un coleg simpatic, sufletist, dintr-o bucată şi cu simţul umorului. Mai degrabă grosolan, fără nici un fel de gusturi vestimentare, are orgoliul primului intelectual realizat, pe linia ascendenţei sale modeste de ţăran român. Cei doi se tachinează uneori, lucrează cot la cot, ori fac curte aceleiaşi femei, englezoaica Marjorie, care sfîrşeşte optînd pentru virilitatea lui Marin, în dauna hamletizărilor abstracte ale celuilalt. Deşi pe cei doi arhitecţi îi leagă o solidă amiciţie, trecutul îi plasase, paradoxal, pe baricade opuse (un bun prilej de-a evoca răsturnările produse de scurgerea vremii):

“La Capşa, în colţ, ne-a tăiat drumul cortegiul studenţilor coborînd dinspre Universitate. / «Ce-o mai fi şi asta?», s-a mirat Dronţu. «Zece decembrie», ne-am amintit amîndoi deodată şi am rîs. Trebuie să recunosc că toată manifestaţia avea un aer de petrecere, un aer de început de vacanţă, fără gravitate, jumătate glumă, jumătate entuziasm. Ne-am oprit, ca toată lumea, la marginea trotuarului să primim defilarea. / «Jos ji-da-nii! Jos ji-da-nii!» / Strigătul se transmitea de la coloană la coloană, silabă cu silabă, într-un fel de lungă şi şerpuită scară sonoră. Era frumos: mă întreb dacă nu e ridicol s-o spun, dar zău că era frumos. O mulţime de băieţi tineri – cei mai mulţi din anul întîi, desigur –, o teribilă voie bună, o atmosferă de recreaţie într-o curte de liceu. Nimic grav. / Ne-am amintit de primul 10 decembrie, Dronţu cu chef, eu cu o umbră de amărăciune. / – Mă, ce-am pocnit în ziua aia, mărturiseşte el. / – Te pomeneşti că tu ai fost ăla care m-a pălmuit. / – Te pomeneşti. Unde s-a întîmplat asta? / – În sala mare de la drept. / – Nu, n-am fost acolo. Noi, de la arhitectură ne-am dus la medicină, că la noi nu erau evrei destui. / E aproape înduioşat. Aş fi nedrept dacă nu l-aş înţelege: sînt amintirile lui de juneţe. Şi ale mele – dar mai puţin vesele. În orice caz, e grotesc să mă revolt acum de aceste lucruri moarte. Nu mai e nimic grav, nimic agresiv. Acest «jos jidanii» de azi este aproape inocent, aproape simpatic. / Ne-am plimbat pînă tîrziu şi ne-am istorisit nenumărate lucruri de atunci. Marin mi-a vorbit măgulit despre isprăvile lui. / – Mă, aveam atunci un retevei, ce nu s-a văzut. Fugeau ovreii de mine, de la o poştie. La medicină devenisem celebru. «Dronţu de la arhitectură.» Cine nu mă ştia? Mă mir că nu auziseşi de mine… Nebun eram, mă!”[24]

 Ştefan Pîrlea este un anarhist tumultuos, mereu gata de noi violenţe, pe care le justifică prin imperativele momentului. De o ingenuitate socială dezarmantă – refuză promovarea în profesie şi mărirea de salariu cuvenită, pentru a nu se transforma într-un captiv al sistemului –, el îşi păstrează, totodată, nealterat gustul rebeliunii sîngeroase:

“Nu-mi pare rău de ce a fost. Îmi pare rău de cum s-a terminat: în indiferenţă, în uitare… A sparge geamuri e un lucru excelent. Orice faptă violentă este o faptă bună. Că «jos jidanii» e o dobitocie, de acord! Dar ce importanţă are asta? Totul este să poţi zgudui ceva în ţară. Începe cu ovreii – dacă altfel nu se poate –, dar sfîrşeşte sus, într-un incendiu general, într-un cutremur care să nu cruţe nimic. Aveam pe atunci ambiţia asta, aveam mai ales nădejdea asta. Dar să ştii că eu unul n-am terminat. Mă sufoc, dacă nu începe altceva.”[25]

 Mircea Vieru e un spirit cartezian, bun profesionist, care înţelege să-şi ducă înainte proiectele, chiar şi în mijlocul celei mai înverşunate ostilităţi publice. Devine astfel, prin merite proprii, şef de şantier la Uioara. El e cel care planifică şi supraveghează operaţiunile de construcţii. Cu gîndirea sa limpede, cu generozitatea sa luminoasă, ar fi ultimul coleg care să poată fi bănuit de vreo intransigenţă nedemocratică. Şi totuşi:

“Cred că nu mi-am putut opri o tresărire de surpriză. Singurul om pe care l-am crezut cu desăvîrşire incapabil de a fi antisemit era el, Mircea Vieru. Aşadar şi el… A băgat de seamă tulburarea mea şi s-a grăbit să se explice. / – Să ne înţelegem. Eu nu sînt antisemit. Ţi-am mai spus-o şi menţin. Dar sînt român. Şi, în calitatea aceasta, tot ce mi se opune îmi este primejdios. Există un spirit evreiesc iritant. Împotriva lui trebuie să mă apăr. În presă, în finanţe, în armată, pretutindeni îi simt apăsarea. Dacă organismul nostru de stat ar fi rezistent, puţin mi-ar păsa. Dar nu e. E păcătos, coruptibil şi slab. Şi, de aceea, trebuie să lupt împotriva agenţilor de descompunere. / Am tăcut cîteva secunde, ceea ce l-a mirat. Aş fi putut să-i răspund ceva, din politeţe, ca să întreţin convorbirea, dar n-am izbutit. / – Te surprind? / – Nu. Mă deprimi. Vezi, eu cunosc două feluri de antisemiţi. Antisemiţii pur şi simplu – şi antisemiţii cu argumente. Cu cei dintîi mă mai pot înţelege, căci totul între ei şi mine este limpede. Cu ceilalţi însă e greu.”[26]

 Iar protagonistul îşi duce mai departe explicaţia:

Vezi, dragă maistre, greşeala dumitale începe exact de unde încep şi argumentele dumitale. A fi antisemit este un fapt. A fi antisemit cu argumente – este însă o pierdere de vreme, o păcăleală. Căci nici antisemitismul dumitale, nici antisemitismul românesc nu au nevoie de argumente. Să zicem că aş putea să le răspund acestor argumente. Ei şi? Crezi că am lămuri ceva? Gîndeşte-te că toate învinuirile posibile împotriva evreilor din România sînt numai fapte locale, în timp ce antisemitismul este universal şi etern. Antisemiţi nu sînt numai românii. Antisemiţi sînt şi germanii, ungurii, grecii, francezii, americanii – toţi, absolut toţi, în cadrul de interese, cu metodele lor, cu temperamentul lor. Şi antisemiţii n-au existat numai acum, după război, ci şi înainte de război, nu numai în veacul ăsta, ci şi în veacul trecut şi în toate veacurile. Ce se întîmplă acum în lume e o glumă în comparaţie cu ce se întîmpla în 1300.”[27]

Este necesar să amintim că atît redactarea romanului De două mii de ani…, cît şi acţiunea din paginile sale se petrec înaintea celui de-al doilea război mondial. Astfel se explică relativa “indulgenţă” şi aparenta naivitate manifestate de vorbitor, în ceea ce priveşte antisemitismul momentului pe care-l trăia: încă nu fusese declanşat mecanismul Soluţiei Finale hitleriste.

Din perspectiva protagonistului – indiferent că îi împărtăşim sau nu analiza –, antisemitismul nu ar fi legat de o anumită circumstanţă istorică, socială, politică sau economică. Ar ţine de însăşi ordinea metafizică a existenţei, fiind inerent legilor firii şi, în abstracţiunea motivaţiilor sale, nu permite aplicarea nici unui remediu concret:

“Aş voi doar să recunoşti că esenţa antisemitismului nu este nici de ordin religios, nici de ordin politic, nici de ordin economic. Cred că este pur şi simplu de esenţă metafizică. Nu te speria. Există o obligaţie metafizică a evreului de a fi detestat. Asta este funcţia lui în lume. De ce? Nu ştiu. Blestemul lui, destinul lui. Dacă vrei, treaba lui. / Nu o spun, te rog să crezi, nici cu orgoliu, nici cu înfruntare. O spun, dimpotrivă, cu tristeţe, cu oboseală, cu amărăciune. Dar cred în implacabilitatea acestui fapt şi am conştiinţa că nici dumneata, nici eu, nici nimeni nu poate schimba nimic de aici. Dacă am putea fi exterminaţi, ar fi foarte bine. Ar fi, în orice caz, simplu. Dar nici asta nu se poate. Obligaţia noastră de a fi mereu în lume o verifică atîtea mii de ani, care ştii că nu au fost cruţători. Şi atunci trebuie să accepţi – iată, eu accept – această alternanţă de masacru şi pace, care este pulsul vieţii evreieşti. Individual, fiecare evreu se poate întreba cu panică ce are de făcut. Să fugă, să moară, să se sinucidă sau să se boteze. Chestie de aranjament personal, în care intră nesfîrşite dureri, desigur, pe care dumneata, om simţitor, nu le ignorezi – dar nimic mai mult totuşi decît o «chestie de aranjament personal». Colectiv, însă, nu există decît o singură cale: aşteptarea, supunerea la destin. Şi nu cred că asta înseamnă o dezertare din viaţă, ci, dimpotrivă, o reintrare în biologie, cu conştiinţa că viaţa continuă peste toate morţile acestea individuale, care, şi ele, tot un fapt de viaţă sînt, după cum fapt de viaţă este căderea frunzelor pentru copac, uscarea copacului pentru pădure, moartea pădurii pentru flora pămîntului.”[28]

 Rezultatul îndelungilor persecuţii rasiale (de două mii de ani…) pare să configureze un refugiu iluzoriu al speciei în fatalismul metafizic, îndurat cu seninătate şi o detaşare dulce-amăruie. Cu menţiunea că avem, aici, doar una dintre posibilele variante, ilustrate de opţiunea eroului principal, ce vine să se alăture celorlalte soluţii evreieşti prezentate în roman: a activistului sionist, a militantului marxist, a zelosului cultural etc. Toate ajung să se izbească, însă, de zidul necruţător al antisemitismului în acţiune, ce aplatizează situaţiile particulare, şterge chipurile şi suferinţele individuale, pentru a persecuta în numele unei generalizări forţate şi a unei cazuistici şubrede.

(va urma)

[2] Mihail Sebastian, “Cuvîntul”, de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi, în Cuvîntul, luni, 6 noiembrie 1933, pp. 3-10; aici, citat de la p. 3.

[3] A.L. Zissu, În jurul caracterului apolitic al evreilor, în Cuvîntul, 25 noiembrie 1933, p. 1-2.

[4] Mihail Sebastian, Einstein la Madrid, în Cuvîntul,  joi,  13 aprilie 1933, p. 1.

[5] Mihail Sebastian, Ion Trivale, în Cuvîntul, joi, 23 noiembrie 1933, p. 1.

[6] Id., De două mii de ani…, în ed. cit., p. 31.

[7] Ibid., p. 37.

[8] Ibid., p. 36.

[9] Ibid., p. 39.

[10] Ibid., p. 40-41.

[11] Ibid., p. 43.

[12] Ibid., p. 44.

[13] Ibid., p. 45.

[14] Ibid., p. 210.

[15] Ibid., p. 187.

[16] Ibid., p. 69.

[17] Ibid., p. 43.

[18] Ibid., p. 139.

[19] Ibid., p. 141.

[20] Ibid., p. 156.

[21] Ibid., p. 157.

[22] Ibid., p. 54.

[23] Ibid., p. 77.

[24] Ibid., p. 150.

[25] Ibid., pp. 151-152.

[26] Ibid., pp. 212-213.

[27] Ibid., p. 213.

[28] Ibid., pp. 213-214.

Acest articol a fost publicat duminică, 3 aprilie 2011 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.