nu-i mare lucru să te plimbi noaptea pe o stradă pustie
când oamenii s-au înfăşurat în vizuinile lor ca în pântece de femeie
până şi câinii îsi ling rănile pe alei lăturalnice
teribilă spaima care mă apasă când ochii surprind lucrări interzise
subtilă trecerea schimbarea de perspectivă reacţia complexă
în momentele astea nu mai sunt sigur de nimic
iar viaţa mea capătă consistenţa salvelor trase la înmormântări
unele lucruri îmi scapă complet de sub control
se surpă atunci vina în mine aud ecouri de neînţeles
nu mă lăsa singur în colţul meu aşează-te lângă mine
vorbeşte-mi în felul acela special
vocea ta acoperă înaintarea înceată a umbrelor
iar obiectele care ţiuie se potolesc se îndreaptă
s-ar zice că aerul a fost spintecat de forma care întăreşte pielea
în locul meu nu stă decât creatura lăsată în urmă
cum ar veni conturul meu e umplut acum de tine
se întâmplă ca în marile războaie când
cu urlete bine planificate
războinicii se aruncă unii asupra altora iar armele scânteiază
ceea ce mă hăituieşte se hrăneşte din mine
să nu crezi că se poate altfel că totul ar putea fi mult mai bine
forma care zguduie piatra e în mâinile mele
şi groaza
ca un val uriaş de nisip
îmi inundă gura
precum cerul într-o noapte senină de vară sunt privirile din umbră
când ochii ni se închid iar totul străluceşte pentru o clipă
gândeşte-te la graţioasele arcuri electrice care îţi joacă sub pleoape
după ce îţi apeşi globii cu disperare cu teama că mâine eşti mai puţin
mai mic şi mai neputincios decât de obicei la frumuseţea lor aprigă
vezi şi tu formele care şuşotesc vezi şi tu cât de bine e acolo
poate că şoapta mea şi-a pierdut graţia poate acum e timpul tău
să nu crezi că mâinile mele se opresc vreodată din tremurul lor
îţi spun acum pentru ultima dată oasele sunt mai grele decât carnea
se săvârşesc faptele dorite în nopţile ceţoase
pe când forma care ucide ia forma câinelui stârnit
atunci şi numai atunci e noaptea puterii mele
când colţii albi se ivesc de sub buzele rânjite iar ghearele se strâng
priveşte-mi corpul prăbuşit ochii inerţi aşa arată omul pe care-l iubeşti
în ultimele clipe petrecute cu tine vreau să-ţi las ceva un drum o urmă
nimic din ce-i al meu nu mai pot folosi dar am în schimb o simplă
rupere de ritm
o mică pauză în care devin mai clar în care simt că mă înţelegi
să spunem că aici găsim pământul neutru locul în care nu mai suntem noi
vezi cum creierele noastre se ating atât de încet atât de senzual
în timp ce în tării soarele se stinge iar stelele cad cu vuiet
Eugen Suman este unul dintre poetii tineri cu cele interesante poeme. A reusit sa-si depaseasca propriile limite generand o ascensiune valorica remarcabila. Poemele sunt de o impresionanta imagistica, au ritm si reusesc sa depaseasca opulenta si stridenta cu care am fost obisnuiti in ultima decada literara. Am deplina incredere in acest poet foarte talentat.