Preluam la rubrica „Bine scris” un articol semnat Vladimir Tismaneanu, aparut in revista „Orizont” din Timisoara, aprilie 2005 si publicat aici prin bunavointa autorului.
S-a stins din viata in luna martie 2005 Adrian Marino, un mare intelectual, spirit enciclopedic, personaj exemplar din punct de vedere al angajamentului cultural, politic si moral in favoarea ideilor si valorilor liberale. Tin sa spun ca am fost legat de dl. Marino printr-o strinsa prietenie. In vara anului trecut, cind se intetisera o serie de regretabile polemici, am intervenit cu un editorial in “Jurnalul national”, accentuind ceea ce mie cel putin mi se parea ca tinea de ordinul evidentei: rolul lui Adrian Marino in constituirea si maturizarea discursului democratic liberal din Romania post-comunista. Sustineam atunci, si o fac din nou acum, ca este important sa recunoastem in plan national personalitatile validate international. Dl. Marino a fost, neindoios, un ctitor ale carui contributii au devenit bunuri culturale globale. Putin dupa aparitia articolului meu, distinsul teoretician al literaturii mi-a trimis volumul sau Prezente romanesti si realitati europene—Jurnal intelectual (editia a II-a, Polirom, 2004). Putine dedicatii pe care le-am primit vreodata m-au onorat si m-au obligat in egala masura cu cele scrise de un om fata de care am nutrit si voi nutri intodeauna un imens respect: “D-lui Vladimir Tismaneanu, initiatorul politologiei romanesti, posibila doar dupa 1989, cu multa gratitudine pentru ‘suportul’ acordat ideilor liberale.—Cluj, 1 sept. 2004”. Marturisesc ca in agitatul an 2004, cind am vazut nu putine schimbari la fata si m-am trezit tinta unor ignobile atacuri, cuvintele domnului Marino au insemnat enorm pentru mine. Venind din partea unui om care suferise numerosi ani de inchisoare si domiciliu fortat in anii comunismului, fondator, impreuna cu Doina Cornea al atit de importantului si prea putin cunsocutului Forum Democratic Antitotalitar, deci a unui intelectual esential si consecvent dedicat apararii valorilor libertatii, aceste cuvinte mi-au reconfirmat ca spiritul democratic este intodeauna unul care accepta si incurajeaza dialogul. Spiritul critic refuza resentimentul drept o forma de degradare morala. Adrian Marino, iluminist ratacit in lumea tulbure a tranzitiei, a stiut mai bine ca multi auto-proclamati liberali ce inseamna toleranta si civilitate. A aparat memoria cetatii, insa nu a participat vreodata la ritualuri justitiaare. Mai presus de orice, a crezut in valorile moderatiei, in spiritul institutiilor si in suprematia statului de drept. Il deranjau gesticulatiilee pseudo-carismatice. Facea alergie la orice salvationism profetic.
Carturar cu o insatiabila pasiune pentru ordinea politicului, el a simbolizat in cultura romana traditia, dar si aspiratia rationalismului critic, ori, altfel spus, a umanismului democratic-burghez. S-a identificat ardent cu idealurile liberalismului si s-a opus, uneori vehement , resurectiilor tribal-gregare, sovinismelor de orice fel, misticismelor irationaliste si altor asemenea tentatii. Merita citit si recitit post-scriptum-ul la volumul sau Pentru Europa (editia a II-a revazuta si adaugita, Polirom, 2004). Textul, scris in octombrie 2004, poate fi considerat testamentul intelectual al lui Adrian Marino: pentru el, raminea valabila distinctia dintre stinga si dreapta, ambele diferite de dictaturile extremiste inspirate de formulele absolutizante ale acestor optiuni. Spirit nuantat, a cultivat dubiul, nu insa si pesimismul apocaliptic. A inteles, inaintea multora, importanta stiintelor politice intr-o cultura politica democratica si a salutat, in termeni de o exemplara generozitate, nasterea noii politologii romanesti drept cea mai importanta dezvoltare intelectuala din Romania post-comunista. Refractar oricarei forme de tribalism indigenist, a judecat sever relatia dintre regimul comunist si autorul Rostirii filosofice romanesti. De aici si reactiile ultragiate venite din partea unora din discipolii lui C. Noica in raport cu modul in care a inteles dl. Marino sa se opuna unei mosteniri pe care o considerea potential ostila valorilor societatii deschise. Daca ar fi sa-l compar cu cineva, personajul care imi vine in minte este Settembrini, din romanul lui Thomas Mann Muntele vrajit. Pentru Adrian Marino, Heidegger, Noica, dar si un Georg Lukacs, au fost aventurieri spirituali, inamicii ratiunii critice. Ca si Adorno, reactiona cu mari rezerve la ceea ce filosofii Scolii de la Frankfurt au numit “jargonul autenticitatii”. Il deranja misticismul politizat si sint convins ca nu-l incintau sofismele unui Carl Schmitt, ca sa nu mai vorbesc de Evola. Adrian Marino a fost un anti-totalitar, iar modelul Naphta, in fond proto-dictatorial, ii repugna visceral. In anii 20, nu era sigur deloc cine va cistiga lupta pentru sufletul lui Hans Castorp. Astazi insa, intelegem ca liberalismul, asediat si calomniat in acei ani numiti de Elie Halevy drept “Era tiraniilor” este numele sub care supravietuiesc valorile pe care totalitarismul a incercat sa le anihileze.
Liberalismul politic pariaza pe individ si pe drepturile sale inalienabile. Aceasta este lectia ce se desprinde dintr-una din cartile cele mai importante de gindire politica aparute in Romania post-decembrista. Ma refer la volumul de dialog dintre Adrian Marino si Sorin Antohi, Al treilea discurs. Cultura, ideologie si politica in Romania (Polirom, 2001). Este una dintre acele carti pe care le-am citit de doua ori, de fiecare data cu creionul in mina, facind mereu sublineri si adnotari. Recomand aceasta carte celor care vor sa inteleaga principiile directoare ale unui liberalism luminat, dezinhibat, deschis spre o adevarata europenitate. As adauga ca relectura acestui volum merita facuta si in lumina asa-numitei “gilcevi a intelectualilor”. Fac parte dintre cei care il admira pe Andrei Plesu si ma diferentiez de cei care vad in “mostenirea paltinisiana” o stingheritoare povara metafizica, marcata indeosebi de scepticism in raport cu valorile modernitatii burgheze. In ce-l priveste pe dl. Plesu, textele sale despre Havel, Michnik, Geremek, precum si atitea din eseurile sale politice, il dovedesc un adept convins al valorilor liberale.
Pozitia domnului Marino, erudit exeget al ideilor literare inainte de 1989, critic al ideologiilor politice dupa prabusirea comunismului, a fost una de sustinere demna si staruitoare a valorilor liberale. Cum spuneam, a fost unul dintre cei mai fini comentatori ai noii gindiri politice romanesti. In egala masura, dl Marino ofera in cartea amintita un diagnostic chirurgical al maladiei supreme a spiritului romanesc din perioada comunista, anume duplicitatea: “Epoca era plina de ambiguitati. Una spuneam la sedinte, alta spuneam acasa, una spuneam in redactie, alta spuneam in cercurile de prieteni si asa mai departe. Epoca a cultivat duplicitatea, dublul limbaj, ambiguitatea in forme benigne si maligne”. Impotriva perpetuarii acestei ipocrizii se situeaza demersul post-decembrist al lui Adrian Marino. Efectele au fost reale: sa amintesc aici rolul sau in reconstructia discursului politic anti-xenofob si universalist. Insa nu unul uniformizant, complexat si obsedat de cliseele modelor relativiste din vest. Al treilea discurs, concept propus de Sorin Antohi, se afla in consonanta cu ideile lui Adrian Marino despre necesitatea continuariii actiunii iluministe in Romania (de aici si pozitia neo-pasoptista). Rationalismul critic, umanismul consecvent, opozitia fata de dreapta irationalist-mistocoida si stinga egalitarist-colectivista, iata citeva din elementele acestui al treilea discurs. Spre a relua o formula a lui Adam Michnik, acest discurs, inextricabil legat de valorile liberale, nu se afla nici la dreapta, nici la stinga, ci la Vest de centru.
Mostenirile comuniste sint inca prea putin studiate, a afirmat in repatate rinduri dl. Marino. Este vorba de regindirea cadrelor ideologice care au facut posibil sistemul, a mecanismelor de reproducere simbolica, inclusiv coruptia ideologica la care au participat de voie, de nevoie atitia intelectuali (nu doar in Romania, ma grabesc sa adaug). Lipsesc inca, considera dl. Marino, acele analize ale marxismului care sa dea masura eforturilor romanesti de reinterpretare a doctrinelor utopic-radicale. As aminti, printre putinele exceptii, lucrarile unor Cristian Preda, Daniel Barbu, Sorin Antohi, Caius Dobrescu, Adrian-Paul Iliescu si Dan Pavel. Demistificarea marxismului nu se reduce la denuntarea crimelor totalitare, ci presupune intelegerea critica a componentelor sociologice, politice si economice al acestei ideologii.
Al treilea discurs, fundament al liberalismului romanesc, inseamna iesirea din privincialism, curajul participarii la dezbateri internationale, depasirea starilor intelectuale pur emotionale si a cliseelor autohtonist-indigeniste. Inseamna, totodata, si regasirea acelei traditii mult timp ocultata a democratismului romanesc, precum si a acelor revendicari liberale (responsabilizarea ministrilor, de pilda) profesate inca din secolul al XIX-lea. Viata unui om singur se intituleaza cartea de memorii inedite ale lui Adrian Marino. Un om care a suferit opt ani in temnitele comunismului romanesc, a fost fortat sa taca zeci de ani, a durat in pofida conditiilor vitrege o monumentala opera validata international si care pina in ultima clipa a continuat sa lupte pentru valorile burgheze (civice, urbane). Spre deosebire de atitia alti intelectuali care cred in extinctia ideologiilor, dl Marino a stiut ca nu se poate cladi o democratie in absenta unui spirit democratic: “In fapt, o incipienta ideologie romaneasca, o incipienta critica de idei nu a aparut decit dupa ’89. Este elementul original al momentului 1989.” Unite sub semnul consecventei, viata si opera lui Adrian Marino reprezinta o lectie de intelepciune politica si spirituala venita din partea unui partizan nedezmintit al Luminilor.