1.Cardinalul Arinze – optiunea africana
Urmatorul Papa va fi un negru?
Este perfect posibil. Dar, daca Biserica ar fi rasista, faptul ca este ales ca Papa un negru, nu ar schimba nimic – exceptia care confirma regula.
Daca Biserica nu este rasista, nu este nevoie sa o demonstreze printr-un gest spectacular.
Cred ca intrebarea trebuie reformulata – urmatorul Papa va fi un african? Si daca da, inseamna ca Biserica intelege sa fie acolo unde sunt acum covarsitoarea majoritate a credinciosilor ei? Intelegand in primul rand problemele lor si prioritatile lor?
Biserica Catolica a fost Biserica Europei de Vest si si-a purtat bataliile in Europa – batalia Romei cu Constantinopolul culminand cu marea Schisma din 1054 – sunt de atunci o mie de ani – iar de o mie de ani Biserica Crestina respira printr-un singur plaman – atunci in 1054 au preferat sa ramana fiecare – si Apusul, si Rasaritul – cu cate un singur plaman, decat sa respire in voie. Atunci, in 1054, Trupul lui Hristos a fost sfasiat in doua.
Au urmat luptele dintre Papalitate si Imperiu, apoi dintre Papalitate si Statele nationale, cu victorii si esecuri de o parte si de alta – Grigore VII in lupta cu Henric IV, umilirea de la Canossa – Inocentiu III, devenit suzeranul intregului Apus – Bonifaciu VIII, umilit de Sciarra Colonna – Clement V si captivitatea de la Avignon – conflicte terminate de fiecare data fara victoriosi sau infranti, ci pana la urma prin compromis – cum a fost Concordatul de la Worms.
Au urmat Leo X si Luther – Reforma a castigat tot Nordul – Contrareforma a reusit sa pastreze Sudul. Conciliul Tridentin.
Spania si Portugalia au impins catolicismul in America Latina – dar acolo era tot Biserica Europei – pentru ca era biserica cuceritorilor, biserica stapanilor.
Si apoi marea batalie europeana care se poarta si azi – inceputa de sute si sute de ani – batalia cu societatea seculara. Mentionarea sau nu a crestinismului in Constitutia Europei. Legalizarea sau nu a casatoriilor homosexuale. A avorturilor. A eutanasiei. Religia in scoli. Viata religioasa, insemnele religioase, admise sau numai tolerate.
Si comunismul. Marea batalie cu comunismul a fost castigata de catre Biserica – marele erou a fost Papa Ioan Paul II – marea batalie cu societatea europeana continua.
Si problemele credinciosilor europeni – emanciparea femeilor – eventuala lor hirotonire – importanta laicatului – abuzurile clerului – aducerea la zi a regulilor prea vechi. Si Conciliul Vatican II, deschizand larg geamul, sa intre aer curat.
Dar unde este prioritatea pentru Biserica Catolica azi? In Europa? Sau in Lumea a III-a? Unde sunt cei mai multi catolici? Unde sunt cei mai multi catolici practicanti? Nu cumva Europa este o amintire a istoriei, fara vreo legatura cu prezentul? Cati catolici sunt in Italia, sau in Franta, sau in Germania? Si cati dintre ei sunt credinciosi adevarati? Cati dintre ei sunt practicanti? Cati dintre ei respecta autoritatea Bisericii? Cati dintre ei merg dincolo de legaturi pur formale?
Si cati catolici sunt in momentul de fata in Africa? Sau in America Latina? Sau in Asia? Nu cumva cu mult mai multi? Nu cumva proportia de credinciosi practicanti este covarsitor in favoarea Lumii a III-a?
In momentul de fata exista mai multi catolici in Filipine decat in Italia. Numarul catolicilor din Africa a crescut de la 16 milioane (in 1955) la 120 milioane!
Si atunci, unde trebuie sa fie teatrul de lupta al Bisericii Catolice? Dupa sute si sute de ani de eurocentrism, oare nu trebuie sa se mute acolo unde ii sunt ACUM credinciosii?
Au credinciosii din Lumea a III-a aceleasi probleme cu cele ale europenilor? Evident ca nu! Sunt lumi cu totul deosebite. Acolo se moare de foame, acolo se moare de SIDA, acolo sunt analfabeti, acolo nu e electricitate, nu e apa potabila, nu este sapun, nu sunt doctori, nu sunt scoli. Si acolo sunt musulmanii – catolicii cei mai multi ai lumii traiesc in sanul unor majoritati musulmane, sau budiste – sau, in cazul Americii Latine – in plin avant al penticostalilor – care castiga teren fantastic – pentru ca au inteles mult mai bine realitatile si nevoile de acolo si vin cu solutii concrete pentru acolo.
Primul candidat la succesiunea papala pe care vreau sa il discutam este cardinalul Francis Arinze, din Nigeria.
S-a nascut in 1933, intr-un trib al populatiei Ibo si s-a crestinat tarziu. La 26 de ani a fost hirotonit preot, iar la varsta de 32 de ani, in 1965, a fost consacrat episcop.
Este considerat un expert al dialogului interconfesional – experienta capatata in Nigeria, a carei populatie e impartita intre catolici, protestanti, musulmani si membri ai unor culte locale (cum este cel al tribului Ibo, din care provine Arinze – iar teza lui de doctorat s-a ocupat de ritualurile cultului Ibo).
A fost una din figurile importante ale Vaticanului in perioada pontificatului Papei Ioan Paul II – a prezidat Consiliul pentru Dialog Interconfesional.
Este considerat un „conservator” impartasind pozitiile Papei Ioan Paul II – ceea ce nu ma mira – parerea mea este ca opozitia „conservator – liberal” in cadrul Bisericii Catolice are sens numai in Europa – cat de tare vrei sa mergi in intampinarea pozitiilor societatii seculare – dar nu are nici un sens in Africa, sau in Asia – acolo problema este cat de tare vrei sa mergi in intampinarea pozitiilor musulmane – si cat de tare intelegi problemele de acolo – problemele saraciei. Si nu intamplator, reactia cea mai ferma importiva episcopului homosexual episcopalian din New Hamshire (moseniorul Robinson) a venit chiar din Nigeria – de la episcopul anglican nigerian Akinola – care a mers pana la a ameninta cu ruperea bisericii anglicane mondiale.
Si nu intamplator, cardinalul Arinze declara la o vizita la Universitatea Georgetown din Washington, „familia este asediata de mentalitatea anti-life – de infanticid, contraceptie, avort, eutanasie – este desacralizata de adulter – este batjocorita de homosexualitate – este sfasiata de divort”
Sunt bine inteles pozitii extrem de dure in batalia pro-choice – pro-life – dar, repet, mi se par firesti in gura cardinalului nigerian – asa cum mi se pareau firesti si in gura cardinalului Vojtila – polonezul avea de luptat cu comunismul – si singura lui arma era credinta „pura si dura” – il inteleg perfect pe african. Problema lui Vojtila nu era dreptul minoritatii homosexuale – era dreptul lui la libertate religioasa si primejdia de a fi zdrobit in tirania comunista – la fel problema lui Arinze nu este dreptul minoritatii homosexuale, ci
viata printre musulmani si primejdia africanilor de a muri de saracie, de foame, de lipsa de apa potabila, de lipsa de sapun – si singura lui arma este credinta „pura si dura”.
Cardinalul Arinze este cunoscut ca un tip sofisticat si cu un sens foarte ascutit al umorului. Pasionat de fotbal si de tenis. Si aici o paralela cu Vojtila vine in mod firesc – si acela era sofisticat, distins poet, practicase arta teatrului, era filosof, pe linia lui Husserl si Scheler, impatimit de muzica – si nu numai clasica – dar si de muzica contemporana, fie ea simfonica, fie ea rock – pasionat de turism montan, de ski, de caiac.
Si, la fel ca Vojtila, si Arinze va sti sa lupte extrem de eficace pentru a-si apara conservatorismul doctrinar, pentru ca va fi – ca si Papa care ne-a parasit acum cateva zile – inarmat cu multa sofisticare, cu mult umor, cu multa energie, cu multa vitalitate. Inzestrat cu charisma.
Alegerea unui Papa negru? Este o optiune foarte serioasa si ar dovedi ca Biserica catolica a ales de fapt optiunea prezentului – adica optiunea de a fi alaturi de credinciosii ei. Biserica unei lumi uriase de cumplita saracie, in mijlocul unui ocean musulman.
Va fi Biserica Catolica Biserica Africii? Daca da, va fi in cazul acesta o biserica tanara, infocata, energica, proaspata, in plin avant – iar catolicismul european va fi astfel revigorat in batalia lui cu societatea seculara – asa cum in 1977 venirea unui Papa polonez a revigorat un Vest catolic atacat din toate partile.
Cardinalul Arinze are sanse foarte mari – uneori insa sansele foarte mari conduc la o probabilitate mica. Pare paradoxal, dar daca e nevoie pot sa explic.
Alti africani? Cardinalul Wilfrid Fox Napier, arhiepiscop de Durban, in Africa de Sud – prieten bun cu epicopul anglican Desmond Tutu – mult mai tanar decat cardinalul Arinze (e nascut in 1941) – iar varsta tanara ii reduce sansele de a fi ales.
Sau, din Asia, cardinalul Ivan Dias, arhiepiscop de Bombay – care are o uriasa experienta diplomatica – a fost trimis de Vatican in misiuni in Ghana, Togo, Benin, Albania, Coreea, Madagascar, Indonezia, a raspuns la Vatican de relatiile cu China, cu fosta URSS, etc. Si el e in mod clar foarte ferm in probleme de morala (de exemplu in problema avorturilor).
Candva, plamanii Bisericii se aflau la Roma si Bizant – iar Apusul si Rasaritul au preferat fiecare sa renunte la plamanul celuilalt – acum Biserica respira prin plamanii din Africa si din America Latina – acolo se intampla acum lucrurile de interes pentru Biserica, acolo este acum adevarata viata a Bisericii.
2. Cardinalul Rodriguez Maradiaga – optiunea latino-americana
Daca Biserica Catolica a prezentului este Biserica Lumii a treia, ea mai are de ales intre prioritatea africana – asiatica si prioritatea latino-americana.
Pentru ca problemele Bisericii Americii Latine sunt cu totul altele decat cele ale Bisericii Africii sau Asiei.
Biserica Africii si Asiei e foarte tanara – numarul tot mai mare de credinciosi are o istorie de doar cateva zeci de ani. Iar acesti credinciosi – tot mai multi – in Nigeria, sau in Coreea, sau in India, sau in Ruanda – se afla intr-un ocean de musulmani, sau de budisti.
Istoria Bisericii Americii Latine incepe in schimb odata cu venirea cuceritorilor spanioli si portughezi – si intreaga populatie este catolica. Desigur, ca si in Africa sau Asia, substratul precrestin ne pare noua europenilor sau nord-americanilor bizar – dar el intareste de fapt fervoarea practicarii credintei.
Biserica Americii Latine a fost biserica cuceritorilor – apoi a oligarhiei aflate la putere – insa in ultimele zeci de ani a avut loc o deplasare a centrului ei de greutate. Radicalizarea populatiei a fost atat de puternica incat a radicalizat si Biserica. Acolo, in tarile Americii Latine, a aparut teologia eliberarii – expresia catolica a programului politic al unui continent in fierbere. Intrebarea pe care o punea teologia eliberarii era tulburatoare: in fata primejdiilor pe care le aduce polarizarea extrema dintre bogati si saraci, mai este cazul sa ne temem chiar atat de tare de Marx?
Reactia Papei Ioan Paul II a fost extrem de energica – dimensiunile marxizante ale teologiei eliberarii nu puteau fi acceptabile pentru un om care stia foarte bine ce inseamna comunismul – asa incat preotii si episcopii catolici din America Latina au trebuit sa se supuna – sau sa plece.
A fost vorba de o optiune dramatica – pentru ca teologia eliberarii da totusi raspunsuri la intrebarile care se pun acolo, in America Latina – iar in lipsa ei, Biserica nu are raspunsurile asteptate.
Cardinalul Oscar Andres Rodriguez Maradiaga, arhiepiscop de Tegucigalpa si primat al Bisericii din Honduras, este printre inaltii prelati latino-americani care nu se teme sa isi asume pozitii care sunt foarte aproape de teologia eliberarii.
„Vechiul colonialism se baza pe nave de razboi. Noul colonialism se bazeaza pe bani”. „Economia de piata nu este singura cale de iesire din criza economica in America Latina”. „Marimea datoriei externe este cauzata nu numai de dobanzile impuse tarilor sarace, dar si de imprumuturile facute exclusiv in favoarea unei minoritati a populatiei”.
Cardinalul Rodriguez Maradiaga se exprima intotdeauna foarte net in probleme de justitie sociala, de injustitie a relatiilor tari bogate – tari sarace in procesul globalizarii, in probleme de emancipare a femeilor, de emancipare rasiala. El este cel care in 1999 – in calitate de presedinte al Conferintei Episcopilor Catolici din America Latina – si impreuna cu starul rock Bono, din grupul U2 – a trimis catre G8 (Grupul celor 8 tari cele mai dezvoltate de pe glob) o petitie cu 17 milioane de semnaturi, in care sustinea reducerea datoriilor tarilor sarace.
Este un om cu o personalitate extraordinara. Are acum 62 de ani. Este doctor in teologie al Universitatii Laterane din Roma, licentiat in psihologie si psihoterapie clinica al Universitatii Leopold Franz din Insbruck.
A negociat acorduri de incetare a razboiului intre guvern si „guerilleros” – este o voce ascultata cu respect de catre toti.
In problemele care opun Biserica Catolica societatii secularizate (avorturi, folosirea embrionilor in cercetare, etc) este bine inteles pe pozitiile Bisericii, fiind insa considerat „mai putin rigid” decat alti episcopi latino-americani.
Patosul cu care a criticat pozitia presei americane in scandalul preotilor pedofili (cardinalul considera ca presa americana a profitat de scandalul preotilor pedofili si a incercat sa distruga Biserica, si a spus ca pozitia presei americane i-a amintit de Diocletian, Nero, si de Stalin) dovedeste, daca mai e nevoie, uriasa diferenta de perceptie a problemelor si a prioritatilor in tarile bogate si in cele sarace. Societatea nord-americana – ca si cea europeana – este fireste extrem de sensibila in cazul scandalurilor de pedofilie a preotilor si se comporta in aceasta situatie exact cum s-ar comporta in orice scandal de pedofilie – societatea latino-americana (la fel ca societatea africana, la fel ca societatea poloneza in vremea comunismului) isi apara in primul rand Biserica, pentru ca o considera Biserica ei, iar arhiepiscopul de Tegucigalpa este interesat in primul rand de problemele Hondurasului si ale Americii Latine, si prea putin de sensibilitatile societatii nord-americane. Care sunt insa si sensibilitatile noastre, fie ca suntem europeni sau nord-americani.
Alegerea viitorului Papa din randul cardinalilor latino-americani este perfect posibila – se considera insa ca Rodriguez Maradiaga are putine sanse – pe de o parte, la 62 de ani, este considerat inca prea tanar, pe de alta parte vine dintr-o tara prea mica, Hondurasul.
Alti candidati latino-americani:
Cardinalul Jorge Mario Bergoglio, arhiepiscop de Buenos Aires. Chimist de profesie, devenit preot la 32 de ani. Are acum 69 de ani. Este iezuit (ceea ce poate fi un handicap, stiut fiind raportul de forte actual, care favorizeaza clar Opus Dei, si in nici un caz ordinul iezuit, chemat de cateva ori la ordine de catre Papa Ioan Paul II, in timp ce monseniorul Escriva, fondatorul Opus Dei era canonizat, iar organizatia lui devenea Prelatura Personala a Bisericii). Poate nu va fi ales deci Papa, dar cardinalul Bergoglio va ramane un om deosebit de simpatizat, macar pentru faptul ca prefera transportul in comun somptuoasei masini episcopale.
In schimb cardinalul Claudio Hummes, la cei 71 de ani ai sai, are poate mai multe sanse. Este arhiepiscop de Sao Paulo si fermitatea doctrinara este echilibrata de angajarea sa sociala.
Poate insa ca sansele cele mai mari le are cardinalul columbian Alfonso Lopez Trujillo. Nascut in 1935, in prezent este arhiepiscop emerit de Medellin si conduce Consiliul Pontifical pentru Familie. Si are sanse foarte mari, din doua motive: este latino-american, si este de o fermitate teribila in apararea valorilor pro-life – el a cerut ca aniversarea a 50 de ani de la procesele de la Nurnberg sa nu fie celebrata – pentru ca „guvernele actuale se fac vinovate de crime oribile de asasinare a nenascutilor, batranilor, bolnavilor si handicapatilor”. Fireste ca pozitii atat de radicale pot da frisoane societatii civile din Europa si din Statele Unite – pentru ca este greu de imaginat un dialog in asemenea conditii.
Pentru ca impotriva culturii vietii, aparata de Biserica, societatea secularizata nu afirma de fapt cultura mortii, ci cultura alegerii – este o mare diferenta.
3. Cardinalul Vlk – optiunea europeana
Exista motive puternice pentru ca viitorul Papa sa fie ales din Africa, Asia, sau America Latina. Dar bine inteles ca alegerea unui Papa european este o optiune foarte serioasa si ea. Este adevarat ca Biserica Catolica este foarte slabita in Europa din cauza conflictului acut cu societatea seculara – dar problemele pe care le are azi Europa vor fi destul de repede probleme la fel de acute si pe alte continente – pentru ca initiativa in civilizatia actuala (cu toate problemele ei) vine din Europa (si fireste din America de Nord).
Fireste ca alegerea din nou a unui cardinal est-european ar fi primita cu simpatie de catre romani. Imi amintesc de emotia traita de mine atunci cand am aflat ca noul Papa avea sa fie un polonez! Imi parea atunci, in 1977, ca Dumnezeu si-a intors fata catre noi, cei din Estul Europei.
Ei bine, un asemenea candidat exista, este cardinalul ceh Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga, iar biografia lui este impresionanta. Omul acesta este un sfant care a trait experienta catacombelor !
S-a nascut in 1932. Vocatia de preot l-a atras inca din copilarie.
Numai ca la varsta la care trebuia sa isi aleaga profesia, vocatia de preot era imposibil de realizat, regimul comunist limitase drastic invatamantul teologic.
Asa incat in 1952, Miloslav a inceput sa lucreze intr-o uzina de motoare de automobil, la Ceske Budejovice – iar intre 1953-1955 si-a satisfacut servicul militar.
Dupa lasarea la vatra, a devenit student la Universitatea Carolina din Praga, unde a facut cursuri de arhivistica. Dupa absolvire, in 1960, a lucrat in diverse institutii care se ocupau de arhive.
A devenit director al arhivelor din Ceske Budejovice, dar vocatia de preot nu il parasise. In 1964 a redevenit student, la Facultatea de teologie a Sfintilor Kiril si Metodiu din Litomerice. Dupa absolvire, in 1968, a fost sfintit preot – in timpul Primaverii de la Praga – el avea 36 de ani.
Primavara de la Praga avea sa se termine repede, iar activitatea sa pastorala avea sa ingrijoreze autoritatile – a fost mutat ca preot intr-un sat de munte – dar si acolo a fost considerat primejdios. Asa ca i s-a interzis sa mai fie preot !
„Cetateanul Miloslav Vlk” a trebuit, incepand din 1978, sa lucreze ca spalator de geamuri in Praga.
Iar seara, pe ascuns, se intalnea cu mici grupuri de credinciosi si isi desfasura activitatea de preot.
Era membru al unei miscari din cadrul Bisericii Catolice care in anii aceia activa ilegal in tarile comuniste (si in Romania) – Miscarea Focolarelor. Am avut privilegiul sa cunosc aceasta miscare, dupa anii 90, cand de acum lucrau la lumina zilei, si vreau sa spun ca am cunoscut acolo oameni cu o viata impresionanta.
In doua cuvinte este o organizatie catolica reunind preoti si laici, care isi propune trairea in spiritul Evangheliei. Regulile sunt foarte flexibile. Oamenii se intalnesc intre ei periodic si isi povestesc experientele lor de viata si se incurajeaza unii pe ceilalti. Exista si forme de viata comunitara, dar, repet, regulile sunt flexibile. Miscarea este deschisa si necatolicilor – unul din scopuri este un ecumenism cat mai larg – asa incat la miscare participa si ortodocsi, si protestanti, si mozaici, si musulmani, si budisti, in diferitele regiuni ale globului. Si este cultivat respectul fata de convingerile religioase sau atee ale celuilalt, respectul fata de valorile celuilalt. La miscare participa si persoane cu convingeri atee, pentru ca focolarinii isi propun cautarea valorilor esentiale ale omeniei.
Si vreau sa va spun ca iti trebuie multa forta interioara ca sa poti fi tot timpul bland, deschis, sensibil.
Un astfel de om este si Miloslav Vlk.
In 1986, dupa 8 ani in care nu isi gasise de lucru decat ca spalator de geamuri, a fost angajat ca arhivar la Banca de Stat din Praga.
Si in fine, in 1988 i s-a permis sa fie din nou preot (pentru o perioada de proba de un an). Dupa perioada de proba, a avut voie sa lucreze ca preot – in cateva parohii din sate de munte.
Revolutia de catifea i-a schimbat si lui cursul vietii. In 1990 a devenit episcop de Ceske Budejovice, iar in 1991 arhiepiscop de Praga, succesor al cardinalului Tomasek.
Din 1993 pana in 2001 a prezidat Conferinta Episcopilor Europeni.
Desigur, sansele sale sunt acum mici – e putin probabil ca Papa sa fie ales a doua oara din aceasi parte a lumii – si mai ales cu un background atat de asemanator ! – dar ma bucur ca am avut prilejul sa scriu despre un asemenea om.
Alti candidati:
in primul rand cardinalul austriac Christoph Schoenborn, arhiepiscop de Viena. Nascut in 1945, are sanse foarte mari de a fi ales – este o persoana de o mare distinctie. Interesul sau special pentru bioetica il face un interlocutor redutabil in dialogul pro-life – pro-choice.
Cardinalul german Walter Kasper este considerat foarte „liberal” – la fel ca si cardinalul belgian Godfried Danneels. In cazul lui Daneels un handicap l-ar constitui problemele lui de sanatate (un infarct in 1997). Fiecare din cei doi ar fi cea mai buna alegere, din punctul de vedere al societatii civile. Sunt extrem de deschisi, extrem de cultivati, si cu acea charisma speciala pe care o da intotdeuana blandetea manierelor.
Cardinalul francez Philippe Barbarin, arhiepiscop de Lyon, este poate inca prea tanar (are de abia 53 de ani) – dar este un magnet pentru tineri – este considerat, ca si Rodriguez Maradiaga, arhiepiscopul de Tegucigalpa, „o stea in ascensiune” a Bisericii.
Cardinalul evreu Jean Marie Lustiger, arhiepiscop emerit de Paris – alegerea lui ar reprezenta un semn clar al depasirii unei istorii incarcate de atatea ori de grele patimi antisemite? Cred ca nu. Daca Biserica este inca antisemita, alegerea unui Papa evreu nu o schimba – este exceptia care confirma regula. Daca antisemitismul este doar o amintire a trecutului, nu e nevoie de o demonstratie spectaculara.
Si in fine, un candidat greco-catolic ! Cardinalul ucrainean Lubomir Husar, arhiepiscop de Lvov – desigur ca in cazul in care ar fi ales ar trece la ritul roman.
Sa amintesc aici ca in istoria Bisericii Catolice din Romania au existat doi cardinali – amandoi greco-catolici, episcopul de Cluj si Gherla, Iuliu Hossu (facut cardinal „in pectore”) si mitropolitul Alexandru Todea.
4. Cardinalul Scola – optiunea italiana
Va fi urmata alegerea unui polonez de alegerea unui african, sau a unui latino-american? Sau de alegerea unui european, din Est sau Vest, dar nu din Italia? Sau Conclavul se va intoarce la traditia sa multiseculara si va alege un italian?
Prin traditie, primii candidati la care se gandeste Conclavul sunt patriarhul Venetiei si arhiepiscopul de Milano.
Papii Pius X, Ioan XXIII si Ioan Paul I au fost patriarhi ai Venetiei. Paul VI a fost arhiepiscop de Milano.
Ratiunile unei optiuni africane sau latino-americane sunt clare. Care ar fi insa ratiunile unei optiuni italiene? As zice ca totusi Italia are experienta multiseculara a conducerii acestei biserici mondiale – si aceasta experienta poate da garantia unei abordari echilibrate in procesele de decizie.
Cardinalul Angelo Scola, patriarhul Venetiei, are acum 64 de ani. Este un distins intelectual, profund preocupat de fractura dintre Biserica si societatea seculara. In 1993 declara, „este foarte dificil sa apreciezi daca aceasta fractura se datoreste lumii moderne care s-a rupt de Biserica, sau Bisericii care nu mai stie cum sa dialogheze cu lumea moderna”
Alti candidati italieni:
Cardinalul Dionigi Tettamanzi, arhiepiscop de Milano, un om care da dovada de multa modestie in relatiile sale.
Cardinalul Giovanni Battista Re, care are avantajul unei experiente enorme capatate la Vatican, in cadrul Secretariatului de Stat, unde s-a ocupat de administrarea treburilor curente ale Bisericii, are in schimb dezavantajul de a nu fi fost niciodata episcop diecezan.
Cardinalul Ennio Antonelli, arhiepiscop de Florenta, are renumele unui „conservator moderat”. Este cunoscut ca un iubitor de arta, este considerat in primul rand un pastor, mai putin un politician sau un diplomat (dar preocupat de pace si justitie).
Alegerea pe care o are de facut Conclavul este dificila – pentru ca este in fond alegerea prioritatilor Bisericii.
Se va avea in vedere faptul ca Biserica Africii este acum cea mai dinamica, si ca acolo sunt problemele importante de rezolvat? Sau se va considera ca lucrurile interesante pentru Biserica se intampla acum in America Latina?
Sau se va considera ca Europa are experienta a doua mii de ani de credinta si ca un Papa european poate avea echilibrul si tactul necesare pentru rezolvarea tuturor problemelor catolice, de pretutindeni?
Un lucru este sigur, odata ales, noul Papa devine, in ochii uriasei Biserici Catolice, vicarul lui Hristos si urmasul lui Petru – el va fi Sfantul Parinte, iar deciziile pe care le va lua vor fi considerate de catre toti catolicii ca fiind deciziile urmasului lui Petru.