ACUM.TV

sau – scurtă incursiune în biografia unei neputinţe

“Să nu spuneţi însă că lumea în care trăiţi ar fi vinovată pentru nereuşita voastră. Dacă există, mizeria există în primul rând în voi, în limitele voastre interioare”.

G.LICEEANU “Jurnalul de la Păltiniş”

Aproape că nu ar mai trebui să mai repet un lucru pe care fiecare dintre noi, locuitori ai acestui spaţiu geografic şi spiritual, îl simte cu o acuitate care se intensifică de la o zi la alta. Este vorba despre o îngrijorătoare pierdere a sensibilităţii şi a simţului de responsabilitate printre oameni instruiţi ai acestei ţări, în speţă printre cei care ar trebui să constituie modele ireproşabile de conduită şi atitudine civică într-o societate normală, respectiv printre universitari. S-a încetăţenit ideea (mai ales prin părţile civilizate ale lumii) că universitarul este un personaj care excelează printr-o înşiruire întreagă de calităţi, una mai performantă decât alta, aflat undeva deasupra omului de rând (a omului de pe stradă) şi constituind, în felul acesta, un punct de reper în reglementarea atitudinii acestuia din urmă faţă de sine, faţă de societate şi/sau faţă de tot ce este cunoscut sau necunoscut în această lume sublunară.
N-aş putea spune că există temeiuri serioase pentru a susţine că această perspectivă asupra universitarului (cam idilică pentru arealul geografdic şi cultural în care fiinţăm) corespunde cu ceea ce se poate vedea la noi. Dimpotrivă, am temeinice motive să cred că, datorită unor cauze nu totdeauna greu de descoperit, intelectualul din universităţile noastre este departe de a constitui un punct valabil de reper într-un demers de însănătoşire şi/sau revigorare a unei societăţi aflate de mai multă vreme în chinurile tranziţiei. Nu cred că sunt eu cel chemat să dea explicaţii asupra acestei stări de fapt, însă nu pot să nu observ că din ce în ce mai mulţi universitari abdică de la normele elementare de conduită civică, morală, şi nu în ultimul rând profesională menite a face din Universitate un veritabil centru spiritual, un focar de cultură şi de patriotism (a nu se înţelege naţionalism belicos şi xenofob) în care să se regăsească aspiraţiile şi idealurile unui întreg neam, în care fiecare individ să devină un model care să reflecte personalitatea şi specificul altor câteva milioane de indivizi.

Obişnuim frecvent să ne plângem că lumea (cea cultivată, în special) nu ne înţelege, că suntem lăsaţi totdeauna la urmă, îndopaţi cu promisiuni care ţin de un viitor imprevizibil, că suntem marginalizaţi şi/sau ostracizaţi şi multe alte lamentări cel puţin la fel de bizare. Ciudat mi se pare, însă, faptul că cel mai mult se plâng intelectualii, iar dintre aceştia universitarul şi-a însuşit arta lamentării, a confesiunilor publice sau abia şoptite, cu o rigoare demnă de o cauză mai nobilă. Universitarul nostru poate vorbi ore în şir despre vrute şi nevrute, în special lucruri mărunte, insignifiante, bârfe mizere, nemulţumiri, deziluzii, amărăciuni, dându-ţi impresia unui om aflat pe marginea unei prăpăstii şi căruia nu-i lipseşte decât o uşoară adiere de vânt pentru a se prăbuşi în neant. Şi mai neplăcut decât asta este însă faptul că el este frecvent invidios, egoist, ranchiunos, meschin deseori şi preocupat mai mult de tot ceea ce i-ar putea spori confortul personal, nu neapărat în detrimentul celuilalt cât mai ales în ciuda lui.
Dar mai grav decât toate acestea la un loc este aroganţa şi totala lipsă de sensibilitate, de rezonanţă la problemele cu care se confruntă semenul său, societatea din care face parte, lumea în ansamblul ei. Întâlneşti, de exemplu, în Universităţile noastre, oameni preocupaţi până la obsesie de situaţia lor materială, aspect normal s-ar putea spune într-o societate care-şi desconsideră elitele, lăsându-le să jinduie după tărâmuri sau profesiuni care se dovedesc a fi mai profitabile. Pot fi întâlniţi apoi oameni a căror singură calitate o constituie incultura de înaltă clasă şi care, desconsiderând orice efort de valorizare a activităţilor universitare, se complac într-un gen de autosuficienţă din care par imposibil de clintit. Nu rareori Universitatea se dovedeşte a fi un bun paravan în spatele căruia omul de ştiinţă este ocultat de omul de afaceri veros, lipsit de scrupule, vindicativ. Iar dacă mă gândesc bine l-aş mai putea aminti pe universitarul indiferent, placid, abstract, pe cel în stare să îţi răpească ore în şir cu problemele (deziluziile) lui sentimentale şi/sau amoroase. Sau pe universitarul izolat, bârfit, marginalizat, invidiat, contestat.
Nu neg că există printre noi (în număr mare chiar) şi oameni preocupaţi de soarta/destinul lor spiritual sau profesional şi care fac eforturi dintre cele mai lăudabile pentru a se sustrage influenţei unui mediu nu dintre cele mai tonifiante. Ei există, îi cunoaştem, îi iubim şi ne bucurăm de vecinătatea lor. Dar asta nu este de ajuns. Ne lipseşte încă ceva, mult mai important.

Într-o carte apărută la noi cu mai mult timp în urmă (Trădarea cărturarilor, Humanitas, 1994) Julien Benda spune că “este departe vremea în care PLATON cerea ca intelectualul (filozoful în accepţiunea antică) să fie pus în lanţuri şi obligat astfel să-i pese de treburile statului sau ale societăţi”. Dimpotrivă, spune mai departe autorul citat: “a fi menit să-ţi închini viaţa celor veşnice şi a crede că îţi sporeşti meritul preocupându-te de cetate, iată opţiunea cărturarului modern”. Nu este greu de observat că intelectualul din Universităţile noastre este mai departe ca oricând de baricadele acestui crez. Şi nici nu ar putea fi altfel (din punctul de vedere al omului comun), dacă ne gândim la vremurile prin care am trecut, dar şi la cele pe care tocmai le parcurgem. La înălţimea Universităţii însă, perspectiva se schimbă, şi ceea ce pentru omul de pe stradă este un fapt uşor de înţeles (şi de iertat), pentru universitar constituie o abdicare de neînţeles (şi de neiertat). Şi când spun asta mă gândesc la silenţiozitatea şi lipsa de ecou care caracterizează gândirea universitară actuală (vai, cu atât de puţine excepţii!), nu numai în conştiinţa acestui neam, cât mai ales în sufletele celor care timp de 5-6 ani se înverşunează (mai mult sau mai puţin) să înţeleagă şi să ducă cu sine ceva din înţelepciunea şi din valorile tradiţiei universitare. Universitarul nostru nu există în conştiinţa neamului său pentru că nu îl interesează ce se întâmplă în această conştiinţă, care îi sunt suferinţele, lipsurile, nevoile, aspiraţiile, idealurile, etc. Studentul pleacă de pe băncile Universităţii, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, cu senzaţia liniştitoare că a mai scăpat de o belea, senzaţie întărită ulterior de izolarea şi tăcerea în care se refugiază Universitatea şi dascălul universitar.
Dar, de ce tac oare universitarii? Iată o întrebare demnă de ambiţiile (şi de realizările) acestui început de veac şi de mileniu. Cu regret trebuie să spun, însă, că personal nu am toate cheile acestui răspuns. Câteva sugestii în această direcţie am făcut totuşi, dar cel mai important lucru care rămâne de explicat îl constituie faptul că dascălul universitar nu are încă conştiinţa rolului său în societatea din care face parte, că renunţă foarte uşor la prerogativele sale de model explicativ al conştiinţei neamului său. El tace pentru că, în marea majoritate a cazurilor nu prea are ce să le spună celorlalţi sau, dacă are ceva de spus, nu ştie cum să o facă pentru a nu fi greşit înţeles şi sancţionat. Am mai putea aminti aici, pe lângă tabloul schiţat mai sus, sentimentul unei neputinţe generale, izvorât din constatarea că orice ai spune sau ai face, lucrurile îşi urmează cursul lor aparent firesc care, de cele mai multe ori, nu ţine cont de cerinţele/imperativele momentului. Ceea ce constituie un adevăr pe care nu trebuie să fi universitar pentru a-l proba în viaţa de zi cu zi a societăţii în care trăim.
Dar nu ar trebui să uităm, în acelaşi timp, că neamul acesta a avut parte, de-a lungul timpului, şi de oameni care prin verticalitatea şi forţa lor morală au schimbat profilul spiritual şi destinul cultural şi istoric al acestei naţiuni. Iar dacă am fi responsabili, am putea spune aici împreună cu Sf. AUGUSTIN „Si potuerunt hi et hae quare tu non Augustine?”. Sau altfel spus, dacă au putut atâţia şi atâtea înaintea noastră, noi de ce să nu putem?

Pentru că nu trebuie uitat (citându-l pe GOETHE din finalul părţii a doua a poemului Faust) că numai acela îşi merită libertatea şi viaţa care şi le cucereşte zilnic.

Prof. univ. dr. Ioan B. Marcus

Acest articol a fost publicat luni, 18 aprilie 2005 la rubrica Repere carteziene.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.