De unde vine oare fluidul calm ce-mi trece prin corp, prin minte şi suflet, răcorind arşiţa gândului, alungând încordarea din vine? Poate coboară din cerul senin, sau urcă din pâmant cu seva primăverii ?
Mă înconjoară venind de pretutindeni, îmi pătrunde toată fiinţa, şi simt că nu mai sunt ceva aparte: fac parte din natură. Simt în mine cum tăinuiesc copacii în liniştea nopţii şi cum le răspund privighetorile.
Cugetul meu încremenit le oglindeşte ca un ecou. Tac şi ascult, şi ce tot ascult parcă n-aş mai pleca de aici. Miracol în lumea reală : un petec de grădină şi-un cer nesfârşit deasupra-i, o adiere fără margini mi-au adus Infinitul în prag de casă, dis-de-dimineaţă. Tentaţia e prea mare ca sa-i rezist: cu un suspin mă scufund în Infinit, nemărginit ocean de linişte, în care timpul e o perlă pe-un nisip încremenit de eternitate. Sunt oare eu acesta ?
Cum poate o picătură de rouă să reflecte întregul cer ? Cum poate un om să simtă în el Universul ? Meditaţia aceasta e doar o imersiune în eternul clipei prezente.