Printre idealurile omniprezente şi cele mai dragi ale oamenilor de pretutindeni, libertatea ocupă un loc de cinste. Câţi dintre noi nu se simt însufleţiţi, mişcaţi sau înfioraţi auzind ‘Corul Sclavilor’ din ‘Aida’ lui
Verdi, dând glas dorinţei universale a fiinţelor vii, vibrant exprimate de
versurile lui:
Când cânţi, eu cânt cu tine, Libertate,
Când plângi, îţi plâng şi eu durerea,
Când tremuri, mă rog pentru tine, Libertate,
Fericit sau în lacrimi, te iubesc.
Dar cum este cu adevărat această libertate? Cât de departe se întinde ? Unde se opreşte şi în ce domeniu se aplică? Par să fie întrebări dintr-un curs de filozofie, dar nu sunt oare ele actuale? Şi importante. Se vorbeşte de
libertate economica, politică, libertate de mişcare, libertate a gândirii, libertate religioasă, libertatea moravurilor. Libertatea în general e văzută ca o binecuvântare, dar în absenţa unor forţe şi legi care să
protejeze şi ordoneze valorile, ea s-ar transforma în haos, un element destructiv care duce la dezastru. Legi şi reguli care aparent sunt o îngrădire a libertăţii, de fapt dau forţă, sens şi înălţime acţiunii umane.
O parabolă orientală exprimă simplu această idee. Legile şi limitele există pentru a da sens realităţii şi a-i conserva existenţa. O grămadă de grăunţe lăsată pe câmp sub cerul liber se va pierde repede. Păsările vor ciuguli
grăunţele, vântul şi ploaia le vor împrăştia. Dar aceeaşi grămadă pusă într-un sac va căpăta greutate şi înălţime, va fi un obiect în sine. La fel, o existenţă umană fără nici un fel de lege sau îngrădire e o irosire. Nu are substanţă, nici sens.
Dacă ar fi să luăm exemplul naturii, vedem că există legi stricte care guvernează fizica, chimia, genetica, biologia. Un uşor dezechilibru în aceste legi ar însemna distrugere sigură pentru cei din jur. Se ştiu dezastrele create de radioactivitatea atomică (bombe atomice, scurgeri sau
explozii la centrale atomoelectrice). Poluarea şi mutaţiile genetice sunt un alt exemplu.
Cum se aplică libertatea şi limitele în cazul uman? Cine are dreptul să împiedice o acţiune a unui semen? Dar oare faptul ca nimeni nu te împiedică înseamnă că e bine să faci orice ? E dreptul oricărei fiinţe să fie liberă
şi să-şi urmeze propriile năzuinţe. Dar în ce direcţie poate cineva înainta, fiind sigur că nu se îndreaptă spre regrete, spre distrugerea altora sau lui însuşi?
Un prizonier închis într-o celulă va simţi lipsa libertăţii. La fel şi un om care n-are bani de mers în vacanţă, un şcolar în septembrie, un ziarist sub un regim dictatorial, sau un homosexual într-o ţară în care nu tolerează
aceasta. Dar libertatea în adevăratul ei sens îmbracă aspecte mult mai largi. Oamenii sunt legaţi de lanţuri pe care le creează ei înşişi. Un fumător e legat de ţigări, un alcoolic de bautură, un mâncăcios de frigider.
Sunt dorinţe care ne îngrădesc libertatea. Dorim să fim fericiţi, şi în căutarea fericirii devenim sclavii obiceiurilor, ai confortului, ai unor substanţe care ne-au creat dependenţe. Chiar si dorinţa de-a fi admirat şi
în centrul atenţiei, această primă manifestare a ego-ului, dă o dependenţă.
Cineva cu adevărat liber e cineva care nu are nici un fel de dorinţe şi nevoi. Fără a învinge aceste lanţuri din noi înşine, nu suntem liberi cu adevărat.
Chiar omul cel mai bogat, care îşi permite orice, care poate merge oriunde, şi liber de orice constrângere politică, socială, religioasă, sau de altă natură, nu se simte liber dacă e legat de confortul unui hotel sau de
ataşamentul unei persoane aflate departe. Pe de altă parte un pustnic trăind retras departe de lume, lipsit de griji, dorinţe şi nevoi, detaşat de lucrurile materiale şi de emoţii, trăind în contemplare spirituală poate sa simtă libertatea mult mai aproape decât mulţi alţii.
Când oamenii îşi doresc libertate de constrângerile exterioare ar trebui să ştie că aceasta nu există fără a se scăpa de slăbiciunile interioare. Şi pentru a scăpa de slăbiciuni, libertatea exterioară trebuie îngrădită până
la un punct. Pentru a-şi întoarce atenţia spre interior, un om trebuie să închidă ochii. Şi pentru a fi liber de slăbiciuni, anumite reguli trebuie respectate. Omul trebuie mai întâi să se cunoască şi disciplineze pe el
însuşi.
Toate aceste idei şi expresii nu sunt noi: sunt arhicunoscute. Şi opiniile referitoare la ele sunt împărţite. Fiecare fiinţă are felul său propriu de-a gândi şi simţi şi libertatea s-o facă aşa cum crede de cuviinţă. Ceea ce
fiecare realizează în timpul ce-l are e propria lui poveste (de succes sau insucces) pe calea şi în direcţia pe care o judecă potrivită. Şi, aşa cum toate plantele într-o cameră vor creşte către lumină, la fel şi oamenii vor încerca să tindă mereu spre ceea ce le dă satisfacţie, spre libertate şi iubire.
Cunoasterea este ipostaza umana care deschide posibilitatea libertatii. Invers,individul necunoscator este strans intre necesitati pe care nu le depaseste. Primul pas catre libertate este cunoasterea, constientizarea lumii in care traim cu cat mai multa precizie, claritate. De aceea se pare ca si pentru libertate ar trebui cucerite trepte de cunoastere fara de care indivizii nu-si pot duce povara de oameni.