In deserturi, pe-o colina
o babuta fierbe pietre.
Coaja lumii alba-dalba
si mai neteda ca-n palma.

O babuta cu ochi negri,
adumbriti si migdalati
carnea buzelor rotunda,
sani rotunzi si atatati;
stravezindu-se prin panza –
o matase aurie-n arabescuri
arabescuri de flori fragede si rare –
ascunzand in aparenta
trupul ei cu miezul tare
isi desface coama neagra
peste marea de nisip
la rastimpuri, la rastimpuri
luminandu-te la chip.

Sta-n genunchi, aproape goala…
sub matasea aurie
tot mai moarta-i, tot mai vie
fara apa fierband pietre
la un foc ce nu se vede
nici acum un an, nici ieri
… in deserturi, nicaieri…