Îmi permit să încep acest haos al gândurilor mele cu o afirmaţie a lui Jonathan Scheele, însă puţin modificată şi adaptată subiectului: “România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.”
Şi aceasta se aplică mult prea bine, din păcate, şi în cazul culturii româneşti, în special a tradiţiilor. Nu vreau să se creadă că în cele ce urmează voi face un elogiu al datinilor şi superstiţiilor străvechi, ci pur şi simplu doresc să trag un semnal de alarmă asupra desacralizării poporului român.
Tradiţii pe care bunicii noştri le respectau cu stricteţe sunt acum lăsate de-o parte, ba chiar luate în derâdere. Obiceiuri specifice unor sărbători religioase s-au pierdut pe lungul drum al timpului. Superstiţii au fost înlăturate prin găsirea de explicaţii mai mult sau mai puţin logice pentru motivarea lor. Chiar mai mult, de-a lungul timpului au fost importate sărbători sau ritualuri mai mult sau mai puţin creştine de prin ţările cu mai multă priză la public, uneori înlocuind sărbătorile autohtone.
Să luăm exemplul unei aşa-zise sărbători foarte „în trend” în ultimii ani: Ziua îndrăgostiţilor sau Ziua Sfântului Valentin (unde este legătura între acest sfânt şi „ritualurile” ce au loc în această zi, greu de spus, deşi multe legende încearcă să creeze o corespondenţă). Aşadar, de ce înlocuim Dragobetele cu această tradiţie importată de peste ocean? Am parcurs zeci de rânduri – opinii ale jurnaliştilor de la marea majoritate a cotidianelor locale şi naţionale: de pe poziţia patriotului înrăit, unii atacă vehement faptul că românii nu-şi mai respectă istoria, alţii susţin sărbătoarea americană în virtutea faptului că slujeşte o cauză nobilă: dragostea între oameni. Ceea ce este sigur însă e că implicaţiile comerciale sunt extrem de mari şi bineînţeles, la fel de atacate. De fapt, motorul întregii operaţiuni este, cum nici nu e greu de dedus, banul. În jurul datei de 14 februarie toată răsuflarea negustoreasă afişează marfa de preţ pentru a veni în „ajutorul” îndrăgostiţilor. Buticari şi tarabagii, de la mic la mare, se înghesuie să „sărbătorească” dragostea care pentru câteva zile are ca unitate de măsură leul. La fel şi televiziunile, în funcţie de concern şi interese… bineînţeles.
Credeţi că dacă în loc de Sf. Valentin ziua s-ar numi Dragobete şi românii ar fi la fel de oportunişti precum americanii nu s-ar întâmpla acelaşi lucru?
Acelaşi lucru s-a întâmplat din păcate şi cu sărbători religioase importante, precum Paştele sau Crăciunul. În perioada premergătoare acestor sărbători, magazinele îşi refac stocul de marfă, la un preţ cu adaos comercial recalculat şi adaptat pretenţiilor diferitelor categorii de cumpărători.
Şi parcă, mai mult decât toate, Crăciunul şi-a pierdut cel mai mult din semnificaţie. Acum pare să conteze mai mult ceea ce se află sub brad decât ceea ce este în suflet. Lipseşte acea tragere de inimă, acel fior specific sărbătorilor de iarnă. Totul este învăluit într-un strat mai mic sau mai mare de interes şi materialism. Îmi pare rău să observ cum an de an tot mai puţini colindători îmi bat la uşă şi cum tot mai puţini copii sunt învăţaţi acasă sau la şcoală colinde şi obiceiuri străvechi.
Unde e mersul cu Steaua (şi aici nu mă refer la cantonamentul echipei de fotbal), la „bobârnaci” sau, de Anul Nou, cu Pluguşorul?
Cu Paştele a fost mai simplu. Din lipsa unui obicei răspândit pe întreg teritoriul ţării şi prin strămutarea locuitorilor anumitor regiuni, orice contact cu posibilele datini legate de această sărbătoare a fost întrerupt. În Biserica Catolică a fost păstrat totuşi ritualul „spălării picioarelor”, care aminteşte de gestul plin de smerenie pe care Iisus l-a făcut ucenicilor săi, pentru a arăta dragostea pe care trebuie să o avem pentru aproapele nostru, căci: „cel care vrea să fie cel mai mare, trebuie să fie cel mai smerit”.
Însă populaţia laică s-a îndepărtat de orice ritual. Totuşi, spre cinstea lor, maghiarii din Ardeal au păstrat o mare parte din datini, precum cel al stropitului. De Paşti, fetele maghiare de la sat au ocazia să afle cât de mult le iubesc băieţii. Cum? După mărimea crengilor de brad cu care aceştia împodobesc porţile caselor unde sunt fete de udat. După ce porţile sunt decorate, în a doua şi a treia zi de Paşte, băieţii merg la stropit şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii şi câte o batistă. Potrivit tradiţiei, pentru ca fetele să crească frumoase, băieţii trebuie să le stropească în ultima zi de Paşte. Ca să fie siguri că vor fi primiţi la stropit, cu două zile înainte, tinerii aşează câte o creangă împodobită cu ouă roşii şi panglici colorate la porţile fetelor.
Dar nu numai sărbătorile au fost desacralizate. Chiar şi cunoaşterea instinctuală, intuitivă a fost lăsată de-o parte, fiind înlocuită cu cea logică, experimentală, cultă. În timpuri străvechi, oamenii, neputând explica anumite fenomene, lucruri, gesturi sau necunoscând originea lor, le-au pus pe baza voinţei divine sau a acţiunii potrivnice şi iresponsabile a omului. Astfel se pot întâlni superstiţii legate de părţi ale corpului, de numere, nume, haine, zilele săptămânii, sărbători (Paşte, Crăciun, Anul Nou), căsătorie, nuntă, copii, graviditate, naştere, botez, 1 an, moarte, înmormântare, mâncare, animale, bani şi multe altele. Vinerea Mare este ziua în care a fost crucificat Iisus şi multe superstiţii sunt legate de această zi, majoritatea referindu-se la pâinişoarele cu cruce. În Vinerea Mare, oamenii din Devon au spart bucăţi de ceramică cu credinţa că cioburile ascuţite pot tăia, simbolic, trupul lui Iuda, trădătorul. În această zi nu se spală rufe, deoarece se crede că viata celui care spală aceste haine poate fi spălată odată cu rufele. Nici fierarii nu bat cuie în această zi, provenind tot de la simbolul crucificării.
Totodată, legat de sărbătoarea Pascală, se spune că lumânarea cu care s-a mers la biserică de Înviere trebuie păstrată peste an şi aprinsă în timpul furtunilor, pentru a proteja casa de pagube, că cel care moare în vinerea Paştelui va ajunge direct în rai sau că dacă te tunzi în vinerea Paştelui nu vei avea dureri de cap tot anul.
Poate că, într-adevăr, unele datini, obiceiuri sau superstiţii sunt puerile şi total lipsite de logică, dar de ce nu am încerca măcar de sărbători să uităm că totul trebuie să fie raţional şi să mergem măcar cu gândul înapoi în timp, în vremea copilăriei, şi să evocăm acele clipe la gura sobei, când bunica ne spunea câte un basm magic, iar la fereastra casei câte un colindător întrerupea şirul povestirii…
Sa o creada naivii ca trecand de la poetic la logic romanii sunt rationali. A fi logic este posibil intr-o arie restransa ca de exemplu in satisfacerea unei necesitati trupesti, in detrimentul uneia spirituale.
A te contrapune poeticului poate fi logic dar nu neaparat rational. Ratiunea ne-ar permite pastrarea unor traditii pe cand patratul logicii poate fi folosit pentru distrugerea a ceea ce este viabil in vechiul spirit romanesc.
Deci, sa dam logicii ce este al ei si ratiunii ce este al ei.