Sunt trist. Daca va inchipuiati ca un soarece de biblioteca este mereu un personaj simpatic, va inselati. Astazi sunt ursuz. S-ar putea ca si maine sa fiu la fel. Poate ca si poimaine, dar nu sunt sigur. Vreau sa spun ca oi fi eu un soarece melancolic, dar uriasa mea superficialitate ma impiedica sa ma tin serios de un lucru. Asa ca, oricat de mult as incerca sa ma tavalesc pe jos de suparare, dupa trei zile imi trece.
Mai rau este ca nu stiu exact de ce sunt trist. Apoi ma gandesc si la faptul ca s-ar putea sa va plictisesc vorbindu-va despre tristetea unui rozator care habar n-are ce-i cu el. Daca nu aveti chef de confesiunile mele, nu cititi mai departe. Nu ma supar. Ar fi o ocupatie inutila. La fel ca si alergatul stupid al varului meu, harciogul Borgos, intr-o rotita pe care o invarte intr-o cusca de sticla. L-ati vazut, nu? Mie imi vine sa plang ori de cate ori ma uit la el. Cum pedaleaza el la acea morisca, grabindu-se catre nicaieri, dar ramanand totusi pe loc, desi el crede ca fuge catre evadare. Mi-e mila de Borgos. Un soarece captiv, intr-o jucarie pentru copii, distrandu-i cu senilitatea sa. Bietul Borgos.
Stau tolanit in soseta mea flausata si privesc in tavan. E o pozitie in care ori dormi, ori filozofezi. Uneori, iti mai faci si planuri, cu ochii deschisi. E drept, astept de cateva ore un plan bun in mintea mea, dar intarzie sa apara. E clar, sunt prea trist ca sa stau in casa. Ies din soseta, strecurandu-ma pe o teava care da in curte. E noapte, constat eu, cu ochii cat cepele. Nici macar nu e o noapte de vineri spre sambata. Fac cativa pasi pe alee, adulmecand firele de iarba. Cineva ma bate pe umar. Ma intorc si-l vad pe melcul Hauswater, nadusit tot.
– E o noapte grozava, Ray, nu-i asa? imi gafaie el in urechi.
Dau din cap ca da, fireste, ce noapte nemaipomenita.
– Nu faci un jogging cu mine, baiete? Am dat jos paispe miligrame de joi incoace.
– Serios?
– Da..Ai cam avea nevoie de miscare, Ray. Nu-mi place cum arati, zice Hauswater.
Imi aduc aminte de varul Borgos alergand disperat in cusca. Pana sa-i raspund ceva, Hauswater e departe, saltand greoi din cochilie pe asfaltul incins.
E luna plina. Ma asez pe bordura si ma uit la luna. E uriasa. Ma cam ia cu fiori. Niciodata n-am vazut-o asa de mare. Daca se prabuseste pe pamant?
– Oh, nici dumneavoastra nu aveti somn, domnule…?
Asta-i buna! In fata mea se protapise o marmota ochelarista, cu strungareata si accent nemtesc.
– Stiu, nu-mi spuneti, e din cauza acestei luni trufase care ne fura toate visele, aruncandu-ne prada nemiloaselor insomnii, palavragi marmota, asezandu-se langa mine. Sunteti singur, domnule…?
– Ray…
– Ah, imi pare bine, eu sunt Cristalida von Neumarkt. Nu-mi dai mana sa facem cunostinta?
Tresar si-i intind prudent laba. Mi-o strange, infiorata.
– Ah, ce noapte…ofteaza.
Tac. Oare ce trebuie sa fac langa o marmota sasie? O privesc. Imi zambeste cu un zambet larg cat golful Hudson.
– Sunteti tacut, constata Cristalida.
– Mai degraba trist. Adica sunt si tacut, dar acum sunt tacut pentru ca sunt trist, desi da, aveti dreptate, sunt un tip tacut, dar nu intotdeauna, ca doar nu sunt mereu trist…
– Va inteleg, imi linisteste Cristalida delirul verbal.
Se foieste.
– Nu-i asa ca sunt splendide noptile in care simti ca trebuie sa se intample ceva, dar nu stii ce anume? Sau daca stii ce trebuie sa se intample, nu-i asa ca e palpitant sa astepti cu nerabdare acel lucru care se va intampla?
– Mie nu mi s-a intamplat niciodata nimic noaptea, o lamuresc eu, mohorat.
– Cum asa? Noptile sunt atat de romantice!, protesteaza Cristalida.
– Eu nu-mi pierd noptile. Dorm bustean. Nu mi s-a intamplat niciodata nimic…Ba nu, gresesc…Imi aduc aminte de o noapte…cand intr-adevar s-a petrecut ceva…
– Ce anume? sare marmota, frematand.
– Am nimicit un cuib de plosnite. Stiti ce suparatoare sunt plosnitele noaptea?
Cristalida tace, dezamagita. Priveste stelele, cu ochi luciosi. E penibila, dar ma feresc sa i-o spun. Tacere stinghera. Departe, un suier de tren. Jucam intr-un film de mana a doua.
– Stiti, eu sunt foarte vorbareata, dar cu dumneavoastra alaturi imi vine sa tac, marturiseste ea.
Ma ingrijorez. Sunt atat de ursuz?
– Nu, va rog, spuneti orice. Sunt un bun ascultator, zic eu, stiind de prin reviste ca barbatii care au rabdarea sa asculte au oarece succes la femei.
– Nu, nu pot…Ma inhibati. Sunteti asa de rece, de posac…de lipsit de umor…
Mi se urca sangele in cap. Iau foc.
– Eu, posac? Eu, lipsit de umor? Sunt cel mai amuzant tip din cartier! Sunt un soarece care a crescut printre cartile lui Mark Twain, George Bernard Show si Art Buchwald. Pe langa mine, Woody Allen e un cioclu chinuit de o migrena. Sunt spiritual, ager, bon viveur, fara mine petrecerile sunt la fel de spumoase precum un ceai rece si dumneavoastra imi spuneti ca sunt posac? Tocmai mie, care stiu la orice ora cel putin o suta de bancuri cu evrei, japonezi, irlandezi, bulgari, pakistanezi, somalezi si oricare alta natie vreti? E sunt fara haz? Stiti ca am voie sa spun anecdote doar in locuri special amenajate pentru ras in hohote? Stiti ca o data am spus un banc care a facut sa se zguduie de ras toti soarecii din metrou, de era sa deraieze la o ora de varf? Si-mi spuneti ca n-am farmec? urlu eu si o strang de labe pe Cristalida, scuturand-o nebuneste.
– Va cred, domnule Ray! Va rog, dati-mi drumul, ma doare. Sunteti atat de…haios! striga ea, plangand. Atat de romantic, de fermecator….
Ma dezmeticesc si-i eliberez labele. Se smiorcaie incetisor, cu spatele la mine.
– Iarta-ma…E din cauza lunii pline, spun eu, spasit.
Imi vine sa plang.
– Nu-i nimic, sopteste Cristalida, ridicandu-se de pe bordura. M-am aflat intr-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit, atata tot…
Paseste cu umerii lasati, indepartandu-se de mine. O privesc ca de pe peronul unei gari pustii.
– Cristalida! strig eu, cu o voce sparta.
Se uita peste umar.
– Stiu un banc cu armeni. Ti-l pot spune pana la coltul strazii. Vrei?
Zambeste. Ma apropii de ea si ne indreptam agale catre intersectie, in noaptea in care luna plina alunge visele, dar iti da ocazia sa-ti faci planuri cu ochii in tavan. Si am un sfat. Oricat de trist ai fi, sa tii intotdeauna un banc sub perna. Uneori iti prinde bine…