Droukarova, GorintinGruzia zilelor noastre. Isi gaseste greu drumul propriu. Bolile bine stiute – saracie, coruptie, confuzie. Batranii il regreta pe Stalin. Tinerii se gandesc numai la emigrare. Maturii trebuie sa se lupte cu toate nevoile, sa aiba grija si de cei batrani, sa aiba grija si de cei tineri. Talciocul e plin de profesori si de ingineri, vand ca sa supravietuiasca. E greu. Razboiul din Afganistan a lasat cate un doliu in fiecare familie.
Trei femei sub acelasi acoperis – bunica, mama, si fata – trei generatii care alcatuiesc o familie cu un rost comun.
Bunica, plapanda uneori ca o lumanare de care trebuie sa ai grija sa nu se stinga, alteori incapatanata ca un catar, uneori dulce, alteori rea, mai totdeauna capricioasa, uneori usor de pacalit, alteori vicleana, uneori blanda, alteori dura, uneori generoasa, alteori avara. Interpreta, Esther Gorintin, umple ecranul.
Avea 89 de ani in momentul filmarilor. A debutat la 85 de ani. In prezent are un rol intr-un alt film francez, in pregatire, L’Homme qui rêvait d’un enfant.
Si filmul acesta, Depuis qu’Otar est parti, e tot francez – este debutul regizoarei Julie Bertucelli – a primit un premiu la Cannes in 2003.
De ce a ales ea Tbilisi ca loc de desfasurare a actiunii? A fost asistenta lui Otar Iosseliani (si nu numai, a lucrat si cu Krystof Kieslowski) – lucrand cu Iosseliani a cunoscut orasul Tbilisi si l-a indragit – amestecul inimitabil de Europa si de Asie, de rafinament si de saracie, de frumusete si sordid.
I-a fost greu sa gaseasca interpretele celor trei femei – pentru ca era necesar sa fie trei interprete care sa rezoneze intre ele – cele trei generatii sunt o singura familie si rostul e comun.
Pentru tanara a gasit o actrita rusoaica, Dinara Drukarova – la 21 de ani are de acum la activ zece filme, realizate in Rusia si in Franta – petersburgheza si parizianca totodata – are un joc foarte modern, in genul Scarlettei Johansson.
Iar pentru mama a fost aleasa una din marile actrite ale teatrului gruzin, Nino Khomasuridze – are distinctia naturala a Susanei Sarandon.
Cele trei traiesc intr-un apartament stramt – mama si fata dorm in acelasi pat. E multa saracie – dar exista in apartament o biblioteca uriasa – carti in editii bibliofile – in limba franceza. Bunicul le-a adunat candva – a fost un carturar.
Si cu toata saracia, femeile isi pazesc tomurile frantuzesti ca pe ochii din cap.
Este un cult acolo pentru franceza. E limba in care se discuta de cate ori se iveste ocazia – cam la fel de mult ca si in gruzina – iar cand vor sa fie tafnoase una cu alta, discuta in ruseste.
Peretii sunt coscoviti, casa e foarte delasata, dar undeva vezi o mica reproducere dupa Modigliani.
Spiritul francez, intins atat de departe in spatiu. Chaque homme a deux patries – la sienne et puis la France.
E greu, mama e vaduva de razboi – sotul i-a murit in Afganistan. Are acum un prieten, un om foarte cumsecade, ar vrea sa il iubeasca, dar nu e in stare. Noroc ca el e un om foarte intelegator, si cu un soi de umor a paguba.
Si pentru el a fost greu de gasit un interpret. Si regizoarea a gasit pana la urma un marionetist, Temur Kalandadze.
Familia traieste in asteptarea unor scrisori, care vin de la Paris. Fiul batranei (fratele deci al mamei), Otar, a plecat la Paris sa isi incerce norocul acolo. De profesie medic, si-a facut studiile la Moscova – dar la Paris nu are viza de lucru, lucreaza clandestin, in constructii. Si se lupta sa trimita bani cand poate, si cate o scrisoare. Intr-un timp dadea si telefon. A zis ca nu mai poate o perioada. Oricum, la orice sunet de telefon batrana sare. Iar cand vine scrisoarea, o roaga pe nepoata sa i-o citeasca, si are o bucurie de copil in ochi.
Daca in plic sunt si bani, ii ia repede si ii baga in san. Numai ca in ultimul timp, nici bani nu au mai sosit – Otar explica, ii e greu sa trimita, pentru o perioada.
Si toata familia traieste in jurul acestor scrisori. Cum apare scrisoarea, toti incep sa vorbeasca frantuzeste.
Si scrisorile sunt frumoase, este descris Parisul pe indelete, monument dupa monument, palat dupa palat, cartier dupa cartier – si frazele au uneori rafinamentul frazelor lui Proust, alteori perfectiunea frazelor lui Flaubert, uneori o maretie stendhaliana, alteori limpezimea clasica a lui Rousseau, sau a lui Voltaire.
Pentru ca scrisorile se alcatuiesc aici, acasa, nepoata trudeste la ele, cu cate o carte din biblioteca sa se inspire – Otar a murit intr-un accident, iar ele vor sa o crute pe batrana.
Nu e o idila acolo – bunica e capricioasa, mama e acrita, nepoata, la cei 17 – 18 ani ai ei, are momente de revolta. Dar toate rautatile astea omenesti dispar cand mama se apuca sa ii spele parul batranei si sa o mangaie, iar nepoata sa ii maseze degetele de la picioare, si sa o mangaie.
Si deodata, batrana le face o surpriza. Vinde toate cartile, si cu banii astia cumpara trei bilete pentru Paris. Ea trebuie sa vada cum e aranjat Otar – ca e baiatul ei si e sufletul ei.
Cele doua femei raman uluite – vor vedea cum se vor descurca la Paris cu batrana. Trebuie sa fie cu multa luare aminte.
Numai ca la Paris batrana le pacaleste inca odata – si pleaca singura la adresa baiatului. Un cartier arab, la periferie, si batrana suna la fiecare sonerie ca sa intrebe. Ia etaj cu etaj, scara cu scara.
Si afla.
Ramane inmarmurita. Nu zice nimic. Se aseaza pe o treapta. Si tace. Si dupa cateva minute se ridica si se duce la fete.
Sunt fetele ei, si trebuie sa le crute ea acum, viata familiei trebuie sa mearga mai departe, ea trebuie sa aiba grija de fata ei si de nepoata ei.
Fetelor, am aflat – nu o sa va vina sa credeti – Otar a plecat in America. Stiam ca asa o sa se inample. America este o tara pentru cei harnici. Si, stiti, ceva, haideti acum cu mine, duceti-ma sa imi aratati Parisul.
———
Eh, batrana asta umple ecranul. Iar cand nepoata ei ramane in ultima clipa la Paris, ii va trimite un semn de sarut, discret, sa nu o vada mama. Si te intrebi, oare batrana nu a stiut de la inceput totul si a aranjat plecarea la Paris numai ca sa o ajute pe nepoata sa ramana acolo?