ACUM.TV

În 1904, Constantin Rădulescu-Motru scria o carte care a rămas celebră (a împlinit, iată, 100 de ani!), din păcate, pentru că în această carte el a trasat destinul nefericit al clasei politice moderne a României, pe care l-a subsumat ideii de politicianism. Cartea în sine nu are nimic spectaculos, pe alocuri, cei care o citesc astăzi s-ar putea declara într-o oarecare măsură nemulţumiţi de conceptele de cultură, pseudocultură şi semicultură, pe care le introduce Motru, dar mai ales de exemplificările sale, ce suferă de o uşoară – foarte răspândită pe vremea aceea – emfază occidentalistă. Din punctul de vedere al lui Motru, bunăoară, poporul japonez este un popor “pseudocult”, în timp ce francezii, englezii sau germanii sunt toţi trecuţi la categoria popoarelor “cu adevărat culte”. Acest lucru însă nu trebuie să ne mire foarte tare, pentru că Motru are aici aliaţi de primă mână.

Cu argumente desigur mai subtile, un Max Weber concluziona şi el, în celebrele pagini de început din Etica protestantă şi spiritul capitalismului, doar un an după Motru, în 1905, că numai Occidentul a fost capabil să traseze lumii o direcţie de dezvoltare, inclusiv culturală, de însemnătate şi valabilitate universală. Aceasta era credinţa intimă a celor mai importanţi gânditori ai vremii. Declinul Occidentului (1918) încă nu se făcea întrezărit la orizont.
Nu vom analiza aici ideile principale ale lui Motru, căci ele sunt foarte bine cunoscute. Nici nu vom accentua asupra importanţei termenului de politicianism, care s-a impus definitiv în cultura teoretică şi nu numai teoretică de la noi (el este astăzi prezent în aproape toate criticile aduse clasei politice, în toate mijloacele de informare în masă), ci vom încerca să desluşim o perspectivă mai puţin evidentă asupra demersului lui Motru. Este limpede că lucrarea sa nu se preocupă în primul rând de viaţa politică şi de critica acesteia, deşi aşa pare la prima vedere. Adevăratul interes al lui Motru merge spre cântărirea şanselor culturii române în condiţiile aşa-numitului politicianism. Care este şansa culturii române faţă de accesele politicianiste ale conducătorilor ţării?, pare a se întreba Motru, cu atât mai mult cu cât, conform concepţiei sale de adâncime, formată la şcoala germană, un popor fără individualitate culturală este incapabil de un destin politic şi civilizaţional propriu. Kultur, termenul german ca atare a fost unul dintre cei mai revoluţionari termeni moderni din ştiinţele sociale, al cărui rol a fost acela de a contrabalansa sensurile franceze sau englezeşti ale termenului de civilizaţie (civilisation). Pentru Motru, rădăcinile răului istoric sunt de găsit tocmai în abandonarea “culturii” (“kultur”) şi în aplicarea unei spoieli de “civilizaţie” (“civilisation”) unei ţări care, aşa cum credea şi Maiorescu, încă nu e pregătită pentru adoptarea formelor străine. Perspectiva lui Motru este, de aceea, de un dramatism major. Cei care abandonează cultura clasei pervertite a politicienilor distrug, până la urmă, potenţialul de evoluţie al nucleului etnic. Iar acest potenţial de evoluţie include şi potenţialul politic. Până la urmă, tot ceea ce, aşa cum îl va numit Motru, ţine de “destinul” unui popor, se rezumă la această ecuaţie tensionată între cultură şi practicarea pervertită a politicii.
Astăzi, când ideea de politică este şi mai radical criticată, când nimeni practic nu mai crede în acest gen de activitate, când politicianismul este, aşa cum am amintit deja, un “bun” ce se găseşte peste tot, se fac auzite tot mai multe voci care clamează o nouă abordare de tip politic, una în care interesele locale sunt văzute în lumina unor interese mai largi, zonale, sectoriale sau chiar globale: este perspectiva geopolitică. Această nouă perspectivă pare a avea un potenţial de înnoire a activităţilor politice la nivel global pe care “politica simplă” (naţională) şi-ar fi pierdut-o. Dacă o clasă politică naţională este privită cu reticenţă de către cetăţeni, ar trebui oare să fim mai deschişi faţă de conducătorii care se declară inspiraţi de considerentele geopolitice? Ce este geopolitica, dacă nu o înnoire a planului de acţiune al unei clase politice, o trecere a pragului de la naţional la global? Din acest punct de vedere, trebuie să fim de acord că lucrurile sunt, într-adevăr schimbate. Dar, ne permitem o sugestie pesimistă. Dacă vom constata că o clasă politică aduce cu sine în planul acţiunii geopolitice aceleaşi năravuri ca cele care se manifestă în cadrul politicii naţionale, nu vom fi definitiv dezamăgiţi de acest nou eşec? Nu e posibil, cu alte cuvinte, să ne aflăm în pragul descoperirii unui nou termen-cheie pentru analiza politicii globale, şi anume acela de geopoliticianism? Pornind de la definiţia pe care Motru o dă politicianismului, vom înţelege foarte repede ce este geopoliticianismul: este folosirea instrumentului politicii globale în scopuri personale, nedeclarate, în locul scopurilor globale, declarate.
Geopoliticianismul va fi, la aceeaşi scară cu “fratele său mai mic”, politicianismul, unul dintre duşmanii cei mai virulenţi ai culturii globale (dacă admitem că aşa ceva există – aceasta este o altă discuţie), dar în acelaşi timp şi un factor major de inhibiţie la nivel planetar a potenţialului de evoluţie a omenirii.

Acest articol a fost publicat luni, 28 martie 2005 la rubrica Intern.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.