Clarificări etimologice
Noul mileniu care se naşte acum, debutează cu un nor întunecat la orizont: fenomenul terorismului este cel care umbreşte zarea timpului în care păşim.
Conform DEX, terorist este persoana care exercită teroarea; iar a teroriza înseamnă a inspira cuiva groază, prin ameninări sau alte mijloace de intimidare; a face ca cineva să trăiască într-o continuă stare de frică, groază. Tot aici găsim şi ce este teroarea: groaza, spaima, frica provocată prin ameninţări sau ALTE MIJLOACE DE INTIMIDARE.
Ascunderea ascunderii sau… teroristul perfect
Teroristul este un om în aparenţă obişnuit; în mod normal, nu ai cum să-l recunoşti, pare un om ca toţi ceilalţi. Dar numai PARE. Stă la rînd, salută, îşi cumpără bilet de avion. Dar aceasta atitudine a lui, nedeosebită iniţial de a celorlalţi, bazîndu-se aparent pe valorile celorlalţi este numai o fază premergatoare atacului. Este un camuflaj. Iar camuflajul este cu atît mai eficient, cu cît este format din valori recunoscute ale unei societaţi civilizate.
Şi într-adevăr, camuflajul, care are rol de ASCUNDERE, funcţionează: vine omul, se urcă în autobuz, eventual te şi ajută să urci, după care, în mijlocul maşinii unde-i lume mai multă îşi detonează explozibilul în vreme ce-ţi zîmbeşte (şi-i zîmbesti?!) pentru ultima oară.
Am fi însă naivi dacă n-am observa că teroriştii sunt de doua tipuri:
Unii, ca cei din avioane, autobuze, gări etc., care te atacă avînd drept unic scop terorizarea populaţiei prin suprimarea fizică. Acţiunea lor este rapidă şi poate ajunge la un număr mai mare sau mai mic de victime; în faza iniţială a atacului, ei se servesc de un camuflaj primar mimând valori ce ţin de bunul simt, de o convieţuire normală.
Alţii, mult mai periculoşi, beneficiind de un camuflaj fără cusur tocmai pentru că este format din clamarea valorilor de vîrf ale unei societaţi democratice; ba chiar ocupă funcţii al căror scop este atît de contrar acţiunii de a teroriza, infricoşa, încît neputînd fi gîndite împreună, formează camuflajul perfect. Adică nu doar camuflaj, ci ascunderea camuflajului. În două cuvinte «ASCUNDEREA ASCUNDERII»…
Acţiunea persoanei care ne timorează este vizibilă, la lumina zilei, căci ascunderea ascunderii actionează ireproşabil. Ea este cu atît mai eficienta cu cît persoana care ne înfricoşează este mai în faţă. N-aţi observat ? Cel mai bine ascuns obiect este cel aşezat … „sub ochii tăi”! Din spatele principiilor cinstei, dreptăţii, binelui naţiei se poate înspăimînta, rîzînd în barbă, o întreagă populaţie….
E drept însa că acţiunea acestui tip de persoane ce înfricoşează se extinde pe perioade mai mari de timp, de cîţiva ani buni sau decenii, iar moartea populaţiei nu este una fizică. Practic populaţiei nu i se răpeşte DECÎT …viitorul. Speranţa. Valorile.
Valorile, căci, tot auzindu-le repetate în mod declarativ, fără nici un corespondent în viaţa de zi cu zi, oamenii încep să le perceapă ca minciună şi renunţă la ele.
În acest fel, odată cu valorile, naţiei i se răpeşte identitatea.
1989 şi nu numai …
Fenomenul terorismului pare a se afirma în toata cruzimea lui, în România anului 1989, însîngerînd oraşele şi înlăcrimînd multe familii de români. Teroriştii – ni se spunea – sunt vinovaţi. Dispar cadavrele, cifrele morţilor se modifică, anarhia amenintă să cuprindă instituţiile statului. Peste toate, vestea că d-l Ion Iliescu cheamă în ajutor armatele Rusiei, înstăpînea un sentiment de groază…
Unde sunt însă teroriştii? Cu toate demersurile făcute de organizaţiile victimelor Revoluţiei, nu s-a aflat nimic nici pînă azi. Camuflajul a fost realizat atît de bine, încît nu poţi să nu te gîndeşti că a fost unul asigurat de persoane sus puse şi atît de …în faţă încît nu le-ai putut detecta. S-a auzit că unele dintre aceste persoane s-ar fi sinucis, altele ar fi murit subit şi în sfirşit altele s-ar fi retras …”în spate.” Cert este că nu s-a descoperit nici un terorist, deci…”ascunderea ascunderii” a funcţionat perfect!
Odată dispăruţi teroriştii (fără explicaţie şi fără urme aşa cum au şi apărut) groaza, spaima încep să dispară şi ele…Dar nici nu s-a stins tînguirea mamelor ce-şi plîngeau copiii împuşcaţi că teroarea şi-a lăţit iarăşi asupra Românilor pata umbroasă: în 29 ianuarie are loc prima descindere a minerilor în Bucureşti, în 18 februarie cea de a doua, iar în 14-15 iunie studenţii, intelectualii, chiar şi trecătorii bătrini sau tineri sunt crunt bătuţi în Piaţa Universităţii…
Prin milioanele de ochi ale micilor ecrane din ţările occidentale, bîtele, ciomegele, lanţurile şi drugii de fier prin care minerii «fac dreptate» pătrund în casele lumii civilizate. Oamenii -atît românii obişnuiţi cît sşi occidentalii – sunt îngroziţi. Dintr-o dată, perspectiva din care este privită de lumea internaţională România SE SCHIMBĂ ŞI-N BUZA PEŞTERII CE SE IŢEA PE ECRANELE ŞI ZIARELE VESTULUI, SE PIERDE SIMPATIA ACESTUIA PENTRU POPORUL ROMÂN….
Dar teama şi amărăciunea noastră, a românilor care am sperat la o viaţă mai bună, a avut şi un alt motiv, mult mai grav: vedeam cum sub bîte şi ciomege este strivită opoziţia (erau asediate clădirile PNŢCD, PNL, ale ziarului România Libera, ale unor lideri politici). Or, încercarea de strivire a opoziţiei era similară cu strivirea democraţiei ce-şi cerea dreptul de a se naşte…
Aşadar ea, democraţia, era cea vizată. Mineriadele au fost pumnul care a împins România înapoi prin înnăbuşirea, temperarea opoziţiei care a înregistrat atunci un recul. Faptul ca democraţia a fost ţinta atacurilor minereşti este dovedit şi de rezultatele mineriadelor din 1991 şi din 1999: una îl schimbă «democratic» cu bîte şi pietre, cautindu-l şi-n parlament pe Petre Roman, alta purcede la răsturnarea la fel de… democratică, a ordinii constitutionale a României.
Si ce-a patit Miron Cosma în 1991 ?
Nimic !
A trebuit să faca a treia mineriadă, cînd au fost făcuţi prizonieri peste 1000 de poliţişti, au fost loviţi, scuipaţi şi umiliţi alţi 100 şi prin batjocorirea lor a fost batjocorită naţia a cărei apărare se străduiau s-o asigure… Abia acum Miron Cosma este închis.
Şi iarăşi se instalează frica, teroarea, căci orice roman vede ca nu poate gindi liber fără a fi lovit la propriu. Fireşte că astfel de evenimente au ţinut populaţia într-o stare de spaimă, fireşte că ele au urmărit ca opoziţia – sau …ŢARA ?- SĂ ŞTIE DE FRICĂ.
Au murit în mineriada din 1991 ciţiva tineri studenţi în chinuri groaznice. În vîltoarea declaraţiilor iscate de susnumitele evenimente, o întrebare aparent nevinovată pe care ziarul «Adevărul» o atribuie d-lui Ion Iliescu s-a întipărit în mintea românilor: «Ce căuta studentul Frumuşanu acolo ?»
Oh, Doamne dacă ar fi întrebat Ion Iliescu: ”Ce căutau minerii acolo?”, cu siguranţă altul era stadiul atins astăzi de democraţia din ţara noastră.
Întrebare privitoare la …”Cine”
Românii ar trebui să identifice pe aceia care ne-au ţinut pe loc. Numai aşa electoratul ar putea şi să-i sancţioneze, cu ocazia votului, fie el ”anticipat” sau nu.
Şi pentru asta, fiecare român nu trebuie să facă altceva decît să se întrebe: ”Cine?”
Cine ne terorizează aşa? Cine ne întreţine frica? Cine-i vinovat că am astupat din buzunarul nostru ”găurile negre” făcute în bugetul ţării de firmele de stat neperformante, de reeşalonarea datoriilor lor (şi a unora din cele private, deşi acestea ar fi putut fi executate), că ne întrebam cu frică unde vor lucra copiii noştri, căci în căderea ei, economia a girat o singură ”specializare”… căpşunăritul ?
Cine a susţinut păguboasa teza a formării capitalului autohton, căci iată, s-a format prin jefuirea proprietăţii de stat, prin şmecheria jocurilor piramidale şi a firmelor căpuşă, prin devalizarea băncilor, adică prin spoliere, furt, vicleşug, ocolirea legii prin lege ?
«S-a spus», «s-a auzit» iar apoi d-l Ion Iliescu a spus-o cu gura lui că este profund dezamăgit de acest lucru, ca ar fi dorit o orientare curată, o corectare a activităţilor economice ale baronilor locali ai PSD, spre a aduce foloase ţării.
Iată, te puteai amăgi: pentru acest om politic există încă adevăratele valori… Dar s-a intimplat ceva în acest sens? Si nu ne-a cuprins spaima vazînd cîtă diferenţă este între cuvintele celui dintîi om al ţării şi realitate?
Şi apoi, ce foloase ne-a adus această clasă a capitaliştilor autohtoni ? Căci ei s-au format exact în perioada în care ar fi trebuit să facem Reforma, adică imediat după anii 90. Atunci comunitatea internatională dispunea de fonduri, atunci noi puteam saă reformăm societatea în vederea integrării ei în organismele internaţionale ce ne-ar fi asigurat securitatea şi bunăstarea ar fi fost posibilă. Atunci au pornit din plin reforma Ungaria şi Polonia, încurajînd pătrunderea masivă de capital occidental.
Dar noi, nu. Noi nu ne-am vîndut ţara! Noi am avut teoria distrugătoare a formării capitalului autohton. Romanii au strîns cureaua dar nu pentru reformă ci pentru formarea capitaliştilor autohtoni cărora, culmea, nu le pasă de noi. Circulă în maşini luxoase care nu-i zdruncină, trăiesc în case croite ca-n filme şi înconjurate cu ziduri şi porţi de cetate. Uitaţi-vă numai: pînă-n pragul porţii lor, asfaltul este crăpat şi peticit, dar în dreptul casei «respectabilului», bucata de trotuar este din dale de marmură! După care, din nou casele obişnuite, din nou trotuarul cu petice şi găuri…
Cine-i vinovat că am pierdut perioada de avint a anilor 90 şi că acum trebuie să răbdăm din nou de data asta în sfirşit, pentru reformă ?
Cine-i vinovat că abia acum, în ajunul intrării în UE, Ministrul Justitiei se luptă cu spectrul PSD-ului în CSM, pentru implementarea reală a reformei? Cine e vinovat că privind spre scena politică actuală, îţi aminteşti de filmele de desene animate în care eroii se lupta cu fantome? Căci iată, noii guvernanţi se lupta cu nişte fantome- oamenii PSD care nu mai sunt la putere, dar sunt peste tot? Şi cine-i vinovat că deja se anticipează amînarea aderării noastre pînă în 2008?
Cine ne-a îngrozit cu joaca de-a ”uite Holocaustul – nu e Holocaustul”, într-o perioadă atît de dificilă pentru România, cînd ştim prin cîte a trecut poporul evreu şi mai ales cînd ştim ce cuvânt greu de spus are acesta cînd este vorba de ”recuperarea” noastră europeană?
Cine a otrăvit mentalitatea românească, relativizînd până la anihilare corupţia chiar si atunci cînd se erija în criticul ei, cine a relativizat conceptul de democraţie, afirmînd că opoziţia este ”factor distructiv” ?
Cine s-a jucat de-a graţierea lui Miron Cosma, relativizînd şi mai mult instituţia justiţiei, a cărei credibilitate e pusă sub semnul întrebării (căci de, mai poţi justifica legal reîncarcerarea unui… graţiat ?).
Cine s-a zbătut acum să refacă unitatea PSD, păstrîndu-i pe toţi (dalmaţieni sau nu), strîns uniţi spre a fructifica la maximum nemulţmirile stîrnite prin implementarea reală a reformei de către noii guvernanţi, la posibilele anticipate? Iar dacă rememorăm avertismentul lui Bukovschi: ”Se poate întîmpla din nou!”, parcă te şi vezi prins într-o buclă spaţio-temporală din care nu ai nici o portiţă de scăpare…
Să ne amintim ce spunea fostul preşedinte minerilor imediat după 15 iunie:
«Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, în general, pentru toată atitudinea dv. de inaltă conştiinţă civică».
Gindiţi-vă: în acele momente celor bătuţi încă nu li se şterseseră vinătăile, oasele nu se lipiseră pentru ca abia li se punea ghipsul!
Sau, şi mai dureroase, ca un fel de …aviz amatorilor, cuvintele din discursul omului politic ce a marcat istoria noastră în aceşti ultimi cincisprezece ani, se înşiruie în final astfel:
«Ştim că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, cînd va fi nevoie, vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră!»
Vedeţi? Ascunderea ascunderii… Totul este la lumina zilei.
Aveti multa dreptate in ceea ce afirmati, numai ca nu poate fi tras la raspundere numai un singur om (Ion Iliescu) si aceasta deoarece totul s-a facut in echipa. A existat un plan, de care stiu multi dintre cei ce se aflau in C.C., la vremea revolutiei si care ori au fost santajati, ori au fost redusi la tacere. Parerea mea este ca trebuie facut un proces al revolutiei, nu al unui conducator si in acest caz ma indoiesc ca vom afla mare lucru.
Puneti problema conformist.
Un om normal nu este terorist. Conform definitiei pe care o folositi se subintelege ca exista terorist in sine, deci un om normal terorist, un tip socialmente activ in conditii de normalitate sociala. Restrangandu-ne reflectia numai la cazul celui care aplica teroarea putem constata ca exista teroristul despre care vorbiti si acela este cel care are teroarea ca scop. In cazul acesta el coincide cu cel denumit indeobste si in special de propaganda americana terorist.
Conform acestei definitii individul terorist este un caz psihopatologic si prin urmare este obiectul actiunii medicului si nu al juristului.
Daca examinam cazul in care un om sanatos psihic practica terorismul constatam ca pentru el terorismul este un mijloc de actiune in vederea realizarii unui scop. El foloseste acest mijloc de infaptuire a scopului pentru ca nu stapaneste un altul mai eficient. In acest context si talharul este terorist ca si judecatorul lui. Voi reveni.
Domnule Lica Mihail,
Nu vă ascund că, mesajul Dvs. m-a contrariat; aş putea spune chiar că este construit ca un paradox. Deşi începeţi prin a-mi da dreptate în ceea ce scriu, în întregul său, mesajul este o tentativă de a demonstra că, nu am avut dreptate sa scriu aces articol, fiind… inutil. Inutilitatea articolului meu, este consecinţa unui raţionament montat pe pilonii a două premise:
a). Premisa primordialităţii echipei asupra liderului său. Totul s-a făcut în echipă – spuneţi. Ori echipa nu mai este, fiind redusă la tăcere. Aşadar, ”nu poate fi tras la răspundere un singur om” şi vi se pare just sa se facă”un proces al revoluţiei, nu al unui conducător”
Mai întîi, vă reamintesc, eu nu am pus doar problema lui 1989, ci şi tot ce a urmat, de-a lungul celor trei mandate; ori măcar aici trebuie să recunoaşteţi că echipa există şi aşteaptă cu nerăbdare ca norul portocaliu ce o umbreşte în prezent, să fie spulberat de posibilele alegeri sau, cine ştie, de capriciile istoriei.
În al doilea rînd şi eu recunosc interdepedenţa dintre un lider şi echipa sa. Dar, deşi consider această legătură extrem de strînsă, nu pot anula existenţa unui centru de comandă, de decizie, care nu aparţine, oricît aţi încerca să-mi demonstraţi, întregii echipe – nu uitaţi că avem de-a face cu o echipă alcătuită din reprezentanţi ai vechiului sistem autoritar, care nu-şi puteau schimba mentalitatea şi modalitatea de lucru după…”soft”-uri occidentale. Tocmai de aceea consider că şi responsabilitatea se impune raportat la nivelul decizional.
b). Cea de-a doua premisă, să-i zicem a scepticismului gnoseologic, se dezvăluie în final: chiar şi în cazul că se va face un proces al Revoluţiei, afirmaţi: ”mă îndoiesc că se va afla mare lucru”.
QED: articolul – este inutil din nou..
Nu mă pot împăca cu ideea aceasta. Şi am să vă spun şi de ce: din tot ceea ce spuneţi, reiese că şi un eventual proces al Revoluţiei, tot inutil ar fi! Este ca şi cum tinerii Revoluţiei ar muri din nou. Aici aş mai putea spune că e adevărat că dreptatea se dobîndeşte greu; dar cine nu se luptă pentru ea, n-o va avea niciodată.
Revenind: cele două premise par a avea ca fundal o anumită aşteptare de tip subliminal: aceea ca Alţii – niciodată ”eu”, sau ”tu”, sau ”noi” – să facă ceea ce ar trebui să facem noi. Aceasta aşteptare e dată în vileag prin îmbinarea a doua cuvinte şi anume: ”trebuie făcut”. Căci spuneţi: ”Părerea mea este că trebuie făcut un proces al revoluţiei…”. Acest ” trebuie făcut” are, recunoaşteţi, o notă de impersonal. Nu precizaţi Cine ar trebui să-l facă. De aceea vă întreb: de fapt cine credeţi că ar trebui să-l facă? Cine ar trebui să-l iniţieze?
În final, n-o să vă spun ceea ce este evident şi anume că eu cred în utilitatea articolului meu. Vă voi spune altceva… Omul se afirma şi prin gesturi ”gratuite” ”inutile”, cum ar fi acela de a admira o floare sau… de a-şi căuta dreptatea într-o lume strîmbă.
Aurora Mihacea.
Domnule Zob Gheorghe,
Mai întîi, am să vă fac o ”destăinuire”: nu am pornit de la o definiţie, ci de la realitatea pe care am trăit-o nu doar eu, ci majoritatea romanilor în anii de dupa 1989. Pornind de la gesturile si deciziile liderilor nostri, temerile şi groaza resimţită, am ajuns să caut în Dex spre a defini mai bine starea de fapt. Credeam că vă puteţi da seama că materialul acesta a pornit cu definiţia din motive de accesibilitate şi de formă. Din punctul de vedere al redării realităţii trăite de noi în România, vă asigur că definiţia din DEX este corectă.
Nu d-le Zob Georghe, nu relativizati acum teroarea (altii au relativizat fenomenul corupţiei urmînd acelaşi mecanism), extinzind-o la cele mai paşnice ocupaţii, cum ar fi aceea de judecător. Procedaţi iarăşi în stilul acela care ne-a marcat în ultimii ani şi nu cred că este bine. Apelez la spiritul Dvs., de fair-play, pentru ca dialogul nostru să fie real. Şi dacă veţi reflecta, veţi recunoaşte că un eseu nu aparţine ştiinţelor particulare şi de aceea conţinutul conceptelor specifice acestora – psihopatologia este una dintre ele -, nu i se aplică. Eseul apelează la alte mijloace, derulîndu-se de pildă ca o metaforă. Dar asta nu inseamnă o limitare; ba dimpotrivă. De cele mai multe ori exprima mai bine realitatea care e atit de bogată in nuanţe incit nu ”încape” în conceptele ştiinţifice. Şi aici imi amintesc de revolta lui H.Bergson impotriva rigidităţii conceptelor ştiinţifice in care Viaţa nu poate fi redată. Or, eu de la viata trăită de noi am şi pornit…
Dar, mi-a venit o idee: alcătuiţi dv. un eseu pe aceaşi temă, cu aplicaţie la realitatea românească de după 1989, dar pornind de la definiţia dorită de dv. şi postaţi-l aici. Va asigur că va fi instructiv să le citim şi mai ales să le comparăm, raportînu-le la starea de fapt, bineinţeles. Aştept cu mare interes revenirea dumneavoastră.
Aurora Mihacea.