Lui Mihai Sora
Ai fi invitat-o la o plimbare pe dig,
naratiunea oricaror scrieri de inceput
ii este adevarata priveliste – nu intelegi
de ce e mai simplu
sa o minti asemuind-o cu aleasa primelor seri,
ea coborind treptele de marmora
si urma din nisip din care te-ai multumi
sa bei zilnic apa fara sa te mai saturi,
atitea si atitea…
Acestea se intimpla in literatura,
de cele mai multe ori la perfectul compus,
si uneori la imperfect.
Ce altceva e timpul? Intr-un compartiment
adincita in aduceri-aminte se preface ca citeste.
Coboara din tren, ea ar fi vrut sa-i povestesti
chiar despre aversele presupuse din ziare, orice,
si ati fi coborit impreuna.
O clipa-i mai zaresti silueta strecurindu-se
printre calatorii molateci.
Ea insasi e timpul,
singurul personaj ce intoarce spatele autorului.
Te privesti intr-o fotografie
si-ti mingii fata – alaturi adolescenta
ca-ntr-o oglinda de ape – in urma
o cladire cu geamuri strajuind
plopii inalti – dincolo de ele cu fata
sprijinita-n palme
o femeie intrezarindu-se prin sclipirile soarelui
suridea ingaduitor.
Pe malul marii rugasem una dintre cele doua tinere
sa ne fotografieze,
tirziu o regasisem pe cealalta
in urma noastra.
Ce altceva e timpul decit fotografiile aruncate pe masa
– aceasta e ingaduinta de-a opri din cind in cind arderea.
Ai fi putut stavili cite ceva din nerabdarea anilor,
si-ti pare rau –
de fapt, ai fi invitat una din tinerele acelea…..
trenul aluneca departe si cine stie –
ar putea si ea sa se intoarca spre serpuirea vagoanelor,
“timpul nici nu se opreste – ci se rastoarna,
incit te cuprinde ameteala si spaima cind iti dai
capul pe spate sa-l privesti, ceea ce e atunci –
e vreme inalta”,
ii va fi citind versurile din intimplare
si recunoaste compartimentul acela,
se-ntreaba cum de poetul reusise sa recompuna
gest cu gest, seara ingusta si molesitoare
de primavara tirzie, si dintr-odata decide
sa-i scrie poetului.
Astfel incepe amintirea.