ACUM.TV

Caucaz.
Departe. Nişte munţi de care nici pe departe nu-mi inchipuiam cum arată.
Am plecat din Galaţi cu un autoturism Dacia până la Odesa. Sărăcia lucie prin care treceam îmi aducea aminte de vorba aia: “Fie pâinea cât de rea tot mai bine-n ţara mea”. Într-un final ajungem şi în Odesa şi de aici marea noastră aventură în fostul lagăr sovietic.
Ruta: Galaţi- Odesa- Kerc’- Port Krim- Port Kavkaz- Novorosisk- Krasnodar- Nalcik- Satul Elbrus.
Ca mijloace de transport am folosit din Odesa până în Kerci trenul, din gara din Kerci am mers cu taxiul aprox. 25 Km. până în port Krim. Din port Krim se trece cu ferryboat-ul peste strâmtoarea cu acelaşi nume în Rusia, în port Kavkaz, de aici am mers până în Novorrossisk cu un autocar(cu promisiunea că acolo vom gasi un autocar direct spre Nalcik), aşa a şi fost.

În doua zile eram la poalele munţilor, dar asta nu ne-a lipsit pe parcurs de o serie de peripeţii. Acel permis de acces în zona (pentru vârfurile aflate pe graniţa cu Gruzia), de la Пагранйкискй Командатура din Nalcik (strada Кабаринская nr.192) ne-a sărăcit bugetul cu ceva verzişori (20$ pentru 4 pers.). Însă aveam sa ne dăm seama mai târziu de utilitatea lui.

Din Nalcik, am luat un microbus până în satul Elbrus, şoseaua şerpuieşte de-a lungul văii Baksanului. De la un moment dat ochii nu se mai „dezlipesc” de ferestra maşinii.
– Doamne ce munţi!
– Unde-i camera video?
Păcat! Poate la anul…

Nu cred ca memoria îmi va fi aşa fidelă încât să-mi redea de fiecare dată peisajele acestor munţi. Dar sigur îmi va fi fidelă atunci când va fi vorba de necazuri. Programul nostru era foarte scurt, prin definiţie însă tura noastră în Caucaz era una de informare şi de recunoastere a ceea ce însemnă munţii înalţi.

În sat am ajuns pe la ora 19. Am poposit în gazdă la binecunoscuta Nadia Zalihanova, o femeie peste care viaţa a lasat urme adânci şi care a fost gazda mai multor alpinisti români. Oamenii, destul de primitori, singura barieră în calea comunicării fiind doar limba, vorbeam destul de greu rusa iar ei nu aveau nici o tangentă cu vreo limbă de circulaţie internaţională. Când am plecat de acasă ne faceam probleme că oamenii vor fi distanţi şi ne vor face probleme însă nu am avut nici o problemă.
Prima tabără: Зеленая Гастиница sau Green Hotel cum îi spun cei din vest.

Drumul din Satul Elbrus este clar. Am făcut cam 8 ore. În drum spre Green Hotel avea să trecem pe la Salvamont Shelda. Am avut plăcuta ocazie de a sta la bârfă cu Vladimir Gonchar, un tip de o modestie rar întâlnită. După ce ne-a arătat cam ce face el prin ale alpinismului şi pe la concursurile mondiale de escaladă pe gheaţă, mă simţeam mic şi nesesizabil şi mă întrebam:
– Ce caut oare aici printre „giganţi”?

Cam cum e Salvamontul prin zonă?
Păi, o mică clădire de vreo 3 nivele unde gaseşti o bibliotecă cu toate informaţiile necesare despre orice rută pe orice vârf vrei.
Vrei să stai o zi două? Nici o problemă se rezolvă la motelul de lângă.
Şi, poate cel mai important, nişte oameni care îşi fac serviciul cu pasiune şi care îşi dau silinţa să ajute pe toată lumea cu toate informaţiile necesare. Desi comunicarea este anevoioasă este imposibil să nu ajungi la o înţelegere. Prin modul în care se comportă şi dau sfaturi, te fac să înţelegi şi să concluzionezi că ei există acolo pentru a-ţi îndruma paşii în acea imensă zonă alpină şi nicidecum de a-ţi pune piedici.

Până în tabara alpină Зеленая Гастиница urcuşul e domol pe o bună parte din traseu desfăşurându-se de-a lungul unui drum de alimentare a unităţii de grăniceri. Din tabără ai o superbă privelişte a ceea ce înseamnă munte. Vârfurile: Djan-Tugan 3991m. (în lb. Kabadino-Balkariană înseamnă Apărătorul Soarelui), Baskaratau, cresta Baskaratau-Ullukara. Aceleaşi trăiri ca atunci când călcam pentru prima oară în Bucegi pe la vârsta de cinci ani (traseul Jepii Mici).
Ne-am trezit repede la realitate. Gata. Planurile intrau în aplicare.
– Întinde bine tenda!
– Mai ai cuie? … băi ce mişto e!!!… oare cum te “mângâie” vântul acolo sus?
– Măi, tu nu auzi să mai întinzi tenda?
– O…, da, da.. imediat:
Primul obiectiv: vârful Gumachi 3805m. altitudine.
– Gheţar!!! Trebuie să i-au o piatră în gură sau mai bine o bucată de gheaţă.
– Crevase!!!

Am ales o rută care nu e frecventată şi foarte des e măturată de căderi de pietre. Însă condiţiile meteo nefavorabile aveau să ne facă cale întoarsă pe la 3.200m. alt. Am simţit pe pielea mea ce înseamnă să fii într-un veritabil white-out şi în apropiere să auzi doar zgomotul căderilor de pietre.
– Oare acestea ne vor lovi?
– Hai să o întindem cât mai putem…

Ne-am întors înapoi în tabară. Am început să analizăm ruta de acces pe Djan-Tugan, din tabara nu se vede creasta estică. Traseul ales de noi. Câtiva alpinişti din zona ne-au lămurit asupra rutei.
Am plecat devreme. Dacă in urma cu o zi vremea a fost nefavorabilă, acum cerul era senin, fără pic de nor.
Traseul: Зеленая Гастиница- pasul Джан-Туган- platoul Джан-Туган- Cresta Estică. Grad de dificultate: 2B.
Traversarea platoului Джан-Туган a trebuit să o facem legaţi în coardă deoarece crevasele erau acoperite şi în unele locuri podul de gheaţă ceda. Prima parte a crestei este un culoar de mixt, care nu pune probleme tehnice dar necesită atenţie deoarece îngheţul- dezgheţul macină tot. Apoi se intră pe cresta propriu-zisă, partea finală reprezintă un culoar de înclinaţie 70°. Pe această porţiune (cca. 2l.c.) ar exista şi pitoane însă noi nu le-am găsit. Pe vârf am ajuns într-un moment în care acesta intrase în ceaţă. Am aşteptat să se lumineze, citind plăcuţa comemorativă a unui alpinist. Cu toate că mă simţeam destul de rău, m-am întrebat unde este trepiedul de pe vârf. Există?

Am urcat in vârf toţi 4 şi asta a contat poate cel mai mult. Nu am privit aceasta expediţie ca pe o competiţie, am privit-o ca pe o expediţie experimentală, din care avea să tragem o serie întreagă de învaţăminte.
De pe Djan-Tugan se văd spre Gruzia multe vârfuri care mai de care mai impunătoare. Peisaje care “zgârâie” în memorie adânc şi fac să nu uiţi acest paradis alpin aşa uşor.
Coborârea am făcut-o pe aceeaşi rută, nu am folosit coarda pentru rapel, am preferat să descăţărăm. Tura a durat 11 ore o diferenţă de nivel de 1400m. Normal pentru Djan-Tugan şi Baskaratau se face o tabără avansată în platoul Djan-Tugan.
Seara osteniţi după tura, ne-am bucurat de apusul soarelui.
A doua zi: Surpriză!!! Am constatat că soarele ne-a ars feţele într-un hal fără de hal. Arătam caraghioşi. Din start încă din faza hotărârii nostre de a merge în Caucaz, ne asumasem nişte riscuri. Acum începeam să le simţim pe “pielea” noastră, care arăta ca după explozie.
Chiar şi aşa am plecat într-o tură de recunoaştere pe gheţarul Baskara. Unde pentru mintea şi sufletul nostru am început să ne jucăm cu şuruburile în gheaţă.
Acestă zi avea să fie ultima aici în Зеленая Гастиница.
Urma Elbrusul cel mai râvnit. După o zi de refacere, timp în care ne-am luptat cu autorităţile pentru a ne înregistra, am plecat spre Azau, punct terminus de unde telecabina te urcă cam pe la 3500m. alt. Ne propusesem să dormim la 3800 m. Ledovaia Baza, însă pentru ca ne simţeam destul de bine, am urcat la Priut 4200m. alt. Aici ne-am montat corturile în interiorul vechiului refugiu. Ne-am hotărât să plecăm spre vârf în acea noapte, forţam destul de mult. La ora 2 eram gata de plecare. În toiul nopţii:
– Măi, “O”!
– Hai, mă, odată!!!
– Hai, mă, că au plecat aproape toţi!!
Plecăm.
Se merge bine, trecem pe lângă grupuri care se mişcă mai greu.
“O” avea să renunţe pe la 4600m.alt din cauza frigului.
Afară este destul de rece, beau nişte ceai dar parcă beau fiere, gura îmi este amară. Se merge ritmat. Înaintea nostră urcaseră nişte şenilate care îi urcaseră pe acei care «erau mai grabiţi» ca toţi şi preţ de câteva zeci de dolari erau scutiţi de acest lung şi obositor drum.( Stau şi mă întreb acum, cam care ar fi gustul unei astfel de reuşite ? Cred că amar la fel ca şi al meu)
Eu, din cauza disconfortului, renunţ pe la 5200 m. alt. cu gândul că şi mâine e o zi. Le fac semn băieţilor din faţă şi cobor. Totuşi acum cred ca am renunţat prea uşor. Şi cum zicea Terray:
“Fericirea stă mai mult în dorinţă, decât în realizarea ei”
Cobor, trec şi mai repede pe lângă inşi care urcă ritmat spre vârf.
Cristi Dobre şi cu Cristi Negoiţă au ajuns pe vârf pe la ora 10.
Următoarea seară am încercat să urc din nou dar organismul meu nu a mai raspuns. Am abuzat şi totul s-a întors în potriva mea.
Am hotărât să ne întoarcem în sat şi de aici să plecăm spre casă. Începusem să nu mă mai suport nici pe mine. Parcă mă săturasem de: … один хлеб.
Ruta: Satul Elbrus- Nalcik- Krasnodar- Port Kavkaz- Port Krim- Kerc- Herson- Odesa- Galaţi.
Transportul a ajuns in jur de 90$ dus-întors
Vreau să mulţumesc în numele tuturor participanţilor la această expediţie, sponsorului oficial GOTECH Baia Mare (producător de îmbrăcăminte destinată sporturilor outdoor), care a avut grijă să fim bine îmbrăcaţi.
Nu i-am uitat pe baieţii din Timişoara şi nici pe Mihai Sima, care ne-au ajutat cu foarte multe informaţii.
Mulţumim, Tzecule. Tu eşti “vinovat” pentru plecarea noastră. La tine am văzut primele fotografii din Caucaz, tu ai fost cel care la masa unei terase de la Sera cu Flori (Herculane) ne-ai facut să ne dorim şi noi să mergem acolo.
Nu pot concluziona decât că aceşti munţi reprezintă un imens potenţial pentru toţi acei care sunt pasionaţi de alpinismul de altitudine.
Sperăm ca acest pas să fie primul dintr-un lung şir al paşilor prin Caucaz.

Acest articol a fost publicat luni, 28 martie 2005 la rubrica Impresii de calatorie.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.