Alerg după umbre în fiecare zi. Le desenez pe perete, apoi le memorez. Ploaia, dulce de vară, îmi dă fiori. Privesc din „turnul” meu înalt, cum se opreşte pe pământ strop cu strop. Teama de cunoaştere mă macină în fiecare zi, îmi doresc să mă afund într-un somn profund şi să uit ceea ce am uitat deja.
Îmi reprim furia în muzică, şi fericirea în lacrimi. Mă trezesc adesea după lungi coşmaruri şi încerc să uit. Omit anumite lucruri, intenţionat. Îmi place să îi pun în dificultate, îmi doresc să îi chinui.
Am venit aici acum trei ani. Un ospiciu liniştit în creierii munţilor, condus de măicuţele catolice. Îmi amintesc accidentul ca şi cum aş fi acolo, încă. În fiecare minut îmi văd viaţa cum trece prin faţa ochilor. O dată ajunsă aici am refuzat să îmi amintesc cine sunt, de unde sunt şi ce mi s-a întâmplat. Am refuzat să îmi amintesc doar pentru urechile lor, îmi place liniştea care dăinuie. Mă simt acasă!
Uneori îmi găsesc liniştea în chipurile lor calde, alteori în grandoarea munţilor, pe care îi pot vedea din camera mea.
Când sunt furioasă, sunt pe mine. Niciodată nu dau vina pe altcineva pentru ce mi s-a întâmplat, pentru viaţa anterioară sau pentru greşelile ce s-au strecurat.
Mă gândesc la mine ca la un virus prost plasat. Un virus de care omenirea a scăpat răsuflând uşurată. Chipurile, banale, din amintirile mele, mă fac să mă înfurii, să-mi pierd controlul. Îi văd faţa în fiecare zi. Acea figură care m-a chinuit în toţi aceşti ani. De multe ori şterg cu buretele chipurile care îmi invadează amintirile, dar ele apar la nesfârşit.
În seara asta am hotărât să nu adorm. Vreau să alung coşmarurile lungi, iar lor nu le pot destăinui. Încerc să mă ascund de mine, undeva în subconştient. Realizez că am rămas singură, şi nu pentru că aşa au vrut ei, ci pentru că mi-ai dorit eu. Singurătatea şi liniştea sunt singurele care mă mai ţin în viaţă. Nu e o viaţă perfectă, dar este viaţa mea.
Perdeaua se mişcă agale în bătaia vântului, parcă ar dansa pe o muzică neauzită. O pală, uşoară de vânt intră sfioasă. Îmi mângâie mâinile aspre şi arse. O primesc cu plăcere! O îmbrăţişez şi mă scufund în ea. Alerg precum Dante pe un tărâm necunoscut muritorilor. Încerc să găsesc acel Purgatoriu care să mă elibereze sau să mă subjuge.
Nu vreau să mă regăsesc. Vreau să mă uit pentru totdeauna, vreau ca amintirile să îmi dispară şi în locul lor să rămână vidul, întunericul.
Uneori mă simt de parcă aş cădea într-o groapă care nu se mai termină niciodată. Am impresia că nu voi mai ateriza. Dar…, poate că nici nu îmi doresc, poate că singura mea dorinţă e de afundare şi nu de aterizare. Îmi place să mă afund în lăuntrul meu. Să mă confund cu eul meu sau să îl confund pe el cu mine.
Vreau doar să uit că exist, vreau să uit că am amintiri. Trăiesc sau nu trăiesc? Dar, trăim oare cu adevărat? Sau doar încercăm?
Mă înec în gândurile mele, mă scufund în visări fără sfârşit. Alerg către o lume pe care nu o pot găsi decât în interiorul meu. Dar…, o pot găsi oare?
Încerc să adorm! Încerc să adorm pe veci, dar somnul nu vine. Îmi ascult singurătatea şi o înţeleg. Poate, cu timpul voi învăţa să mă păcălesc. Poate, voi învăţa să uit, să iert…
În umbrele ştiinţei se naşte nemurirea, dar cine îşi doreşte o viaţă de zeu într-o lume crudă? Prevăd viitorul. Totul va îngehţa. O nouă era glaciară va pune capăt păcatelor omeneşti. Se va naşte o nouă omenire, iar cea în care trăim va fi uitată.
Se vor naşte noi legende, noi credinţe, noi uitări…
Lasă-mă să uit, durerea, prostia, prefăcătoria, înşelăciunea! Lasă-mă să-mi uit propria viaţă, propriul destin, dar ajută-mă să uit şi durerea omenirii.
Mă întorc către fereastră. Stropii mari îmi bat uşor în geam. Îi privesc, oarecum surpinsă şi fericită. Mă duc cu gândul la apa mării, atât de pură şi de veşnică. Este singura veşnicie care merită trăită. Veşnicia mării, eternitatea misterelor veşnice. Mă înclin în faţa ploii şi în faţa zeului care o poartă de atâtea secole pe umeri. În faţa frumuseţii şi măreţiei ei.
Îmi ascund faţa în palme, ferindu-mă de fulgerul ce mi-a luminat camera. Pentru o clipă am crezut că mă va prinde în mrejele lui, că mă va purta în măreţia cerului.
Privesc! Cu ochii plini de lacrimi. Privesc, iert şi uit!
O nouă dimineaţă, un nou început. Ele intră sfioase, ca de fiecare dată. Îmi aduc ceaiul cald şi câteva felii de pâine. De cele mai multe ori îmi zâmbesc, dar astăzi sunt triste, mai triste ca niciodată. Cea blondă, îmi aruncă un zâmbet forţat. Împietresc! Mă simt departe de ele pentru prima oară.
Ploaia s-a oprit. Soarele îşi arată, forţat, razele calde. Întind mâna către el şi caut uitarea. Mă voi uita în cele din urmă. Poate că soarele mă va şterge sau poate ploaia.
Sunete stranii mă duc pe drumul somnului profund. Încerc să nu adorm, nu acum când încep să mă uit!