Muzeul imaginar al comunismului este un bestiarium, o colectie de chipuri incremenite in obsesiile constrangatoare ale unei religii seculare degradate. Slavenka Drakulic, cunoscuta scriitoare croata care traieste in Suedia, ne invita sa vizitam acest muzeu in compania unor animale care ne pot spune lucruri insolite, insa cat se poate de revelatoare despre experimentele practicate de comunisti. Absurdul sistemului este descoperit (devoalat, demascat, demistificat) prin ochii fiintelor necuvantatoare, dar extrem de lucide. Un corb care este cumva implicat in sinuciderea misterioasa a premierului albanez Mehmet Shehu (mai tineti minte romanul lui Ismail Kadare “Succesorul”?), un caine din Romania care mediteaza orwellian la injustitiile unui sistem ce se pretinde egalitarist, loialul caine al lui Jaruzelski, numit “Napoleon”, toata aceasta zoologie fantastica este de fapt de un crud, neiertator realism. In scrierile sale, Slavenka Drakulic reabiliteaza subiectivitatea, scrie cu nedisimulata durere, dar si cu un contagios sarcasm, nu mimeaza o imposibila, fictiva neutralitate. Comunismul s-a exercitat pe si prin oameni in carne si oase, cu pasiuni, drame, emotii, abdicari, unii mai onesti, alti mai putin, unii mai ticalosi, altii dimpotriva. Pe langa ceea ce a fost istoria politica, a existat si nivelul cotidianitatii, al supravietuirii prin interiorizarea, mai mult sau mai putin efectiva, a miturilor sistemului. Sistemul se voia vesnic si nu erau multi cei care ii anticipau finalul. Scria candva Kolalowski ca toti stiam ca formatiunile de tip sovietic nu aveau cum sa reziste, dar nimeni nu a putut prefigura momentul si modalitatile in care se va intampla marele naufragiu. Au existat cativa disidenti faimosi, inyre care Andrei Amalrik, care pariau pe un sfarsit mai degraba apropiat in timp, dar si ei se bazau, in mare masura, pe ceea ce cehama gandire deziderativa.
Pentru ca s-a opus tribalismului militarist, Slavenka Drakulic a fost candva denuntata de regimul Tudjman ca una dintre “vrajitoarele din Zagreb”. Buna ei prietena, profesoara de sociologie politica, Vesna Pusic, a scris in acei ani una rticol care a surprins perfect natura unor regimuri de genul Iliescu, Tudjman, Milosevic: “dictaturi cu legitimatitate democratica”.
Inzestrata cu un admirabil talent de prozatoare si cu o exceptionala acuitate de reporter , Slavenka Drakulic a scris carti de o mare valoare morala, intre care “N-ar face rau nici unei muste” despre criminalii de razboi din fosta Iugoslavie adusi in fata Tribunalului de la Haga. Volumul, ecou original al faimoasei carti de Hannah Arendt despre procesul Eichmann, tradus de Catrinel Plesu, a aparut in romaneste in colectia “Constelatii” pe care o coordonez la editura Curtea Veche. Reiau aici cuvintele de sustinere de pe coperta a patra datorate lui Andrei Plesu:
„Am fost cucerit de farmecul sângeros al acestei cărţi. Farmec: textul se desfăşoară prietenos, direct, obţinând adâncimea fără afectare metafizică, fără abuz analitic.Sângeros: un sondaj în «banalitatea» cruzimii, în «firescul» aiuritor al inumanităţii, în misterul cotidian al răului. Slavenka e în acelaşi timp tandră şi intransigentă, înţelegătoare şi nemiloasă. Nu rămâne în alb-negru, dar nu cade niciodată în cenuşiu. Suita de portrete pe care o oferă echivalează cu o întreagă bibliotecă de etică sau de filosofie a istoriei.“
Recenta ei carte, “A Guided Tour Through the Museum of Communism: Fables from a Mouse, a Parrot, a Bear, a Cat, a Mole, a Pig, a Dog, and a Raven”, aparuta la Penguin Books, este recenzata de Timothy Snyder in The New Republic.
Slavenka Drakulic va vorbi studentilor mei la Universitatea Maryland pe 5 aprilie si la Universitatea Georgetown pe 6 aprilie (invitata de Cristina Bejan care este anul acesta Ion Ratiu Post-Doctoral Fellow). Inainte de a sosi la Washington, ea va vorbi la Boca Raton, invitata de profesoara Noemi Marin, la Florida Atlantic University. Timothy Snyder, profesor de istorie la Universitatea Yale, va vorbi la Universitatea Maryland pe 15 martie despre cartea sa “Bloodlands” (seara va conferentia la Ambasada Poloniei).
Dintre cartile Slavenkai Drakulic, toate recomandate studentilor mei si pe care le recomand celor interesati de marile tensiuni din ultimele decenii ale veacului trecut ca si de natura nationalismului si populismului in zilele noastre, as aminti “How We Survived Communism and Even Laughed”, “Cafe Europa” si “The Balkan Express”.
Ma leaga de scriitoarea croata o veche prietenie (as pomeni ca suntem amandoi nascuti pe 4 iulie). Ne-am cunoscut in martie 1992 la conferinta organizata de “Partisan Review” pe tema rolului intelectualilor in schimbarile politice din Europa de Est. Sa-i mentionez, dintre participanti, pe Saul Bellow, Czeslaw Milosz, Adriana Babeti, George Konrad, Susan Sontag, Norman Manea, Edith Kurzweil, Mircea Mihaies, Adam Michnik, Doris Lessing, Vasili Aksionov, Ralph Ellison, Adam Zagajewski, Hans Magnus Enzensberger, Dubravka Ugresic, Ivan Klima, Jacob Weissberg (dezbaterile pot fi citite in numarul special al revistei aparut in toamna anului 2002). Ne-am vazut apoi de multe ori, ne-am imprietenit, Mary si cu mine, cu sotul ei, Richard Schwartz, romancier si jurnalist suedez de o mare cultura si sensibilitate istorica. Regret ca, desi ne-au invitat in repetate randuri, n-am reusit sa facem o vacanta la ei, in casa de la Istria.
Cartea Slavenkai Drakulic, ironica si amara, recenzata acum elogios de Timothy Snyder, ar trebui tradusa cat mai curand in romaneste. Scrisa de o autoare pentru care luciditatea este o conditie existentiala, o ganditoare care care stie sa destrame curajos deghizarile abile ale minciunii, cartea nu este un tratat erudit despre comunism (exista de-acum destule, unele pasionante, altele aseptice), ci un necrolog definitiv al unei formatiuni care a esuat lamentabil in visul de a construi o noua civilizatie.
Orwell taught that a satirical fable could introduce us to Stalinism. For our own post-communist age, Slavenka Drakulić summons her own group of animals, each with its own literary genre, and each with a story to tell about life in a communist country. The mouse and the mole, the pig and the parrot, the raven and the bear, the cat and the dog, all seek and find ways to remind us of a time and place, and to teach us the difference between our habitually stale commemoration of the graying past and the warmth and wetness and dread and darkness of life truly and bravely recalled. This daring triumph of literary style transforms a receding epoch into the eternal present, beautifully rendering the dilemmas of life under communism as sharp instances of moral tragedy and poignant examples of the limits of self-knowledge. Literature here is an aide de mémoire of why we choose to forget.
http://www.tnr.com/book/review/museum-communism-slavenka-drakulic
Articolul a fost preluat cu acordul autorului de pe http://tismaneanu.wordpress.com/2011/03/03/caini-papagali-corbi-si-soareci-fabule-anti-nostalgice-despre-comunism/
Ieri s-au implinit 66 de ani de comunism in Romania. Desi am rasfoit in seara presa electronica nimeni mu parea sa fi bagat in seama evenimentul.
Toata ziua ieri m-a sfredelit o intrebare – cum o tara atat de anti-comunista poate fi supusa comunismului si dupa douazeci de ani de la caderea regimului ceausit?
Am inteles ca sistemul comunist a fost adus cu tancurile rusesti in Romania, dar ce il mentine, sub diferite masti, pana azi si, mai tragic, pregatit pentru intreg deceniul ce vine…?
Mi-a venit in minte un singur raspuns – violenta.
Comunismul are apetit spre violenta, creste, dospeste, in prezenta slugilor lui violente.
Pe alta parte victimele violentei sale cauta „linistea” dictaturii sale. Dupa morti, dupa schiloditi, fara materie prima moara ucigasa toarce linistit si adormitor.
Daca Romania ar adaposti un popor mai pasnic, atunci comunismul ar deveni pentru ea istorie.
Dar afirmatia de mai sus nu poate decat sa umple gura de ras…din pacate.
„Capitalismul nu poate fi nimicit prin vagi reverii, prin revolte dogmatice, prin tranziții bruște și prin studii metafizice. Singura modalitate de a depăși acest statu-quo este revoluția socialistă, în care clasa muncitoare, condusă de partidul politic revoluționar, va avea rolul principal” . Cu tot respectul domnule Tismaneanu, este total contradictoriu cu specializarea dumneavoastra, cu articolul de mai sus si cu ce scrieti in „Vecinii lui Kafka” ca si co-autor.Ca si tanar student, care cauta indrumare, repere, sunt , si mai, dezamagit, nu atat de dumneavoastra cat de ce reprezinta „intelectual” la noi in tara. Numai bine!